Cautare

Ziduri între vii (II)-antologie de poezie

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
5.0 din 5
Ziduri între vii (II)-antologie de poezie

Ziduri între vii   (II)

(antologie de poezie a Clubului de lectură Zero+;
 selecție de Paul Gorban & Vlad A. Gheorghiu;
prefață de Șerban Axinte; Editura Zona Publishers, 2014)

          Poezia lui Matei Hutopilă este spontană şi eliberată din canoanele “sublimului” estetic, are o sinceritate care se confundă cu hîtrenia, eul poetic se expune intemperiilor clipei. Poezia lui este vitalistă, neastîmpărată, flashbackurile preiau energia unei situaţii, a anecdoticii cotidiene şi o imprimă cuvintelor. E mai apropiat ca ton şi retorică de poezia optzecistă, decît de “doămiiştii” în mijlocul cărora evoluează: “îți pui data nașterii pe un site și-ți spune/ ce zi a săptămînii era atunci/ ce zodie ești/ a cîta zi din viața ta e azi/ cîți oameni și ce vedete s-au născut o dată cu tine/ care-i bioritmul tău pe perioada următoare/ cît mai ai pînă la pensionare/ cîte bătăi de inimă ai avut de la naștere pînă acum/ sau cît de lungi ți-ar fi părul și unghiile dacă nu le-ai fi scurtat/ de ziua de naștere la muncă trebuie să duci prăjituri și suc/ ca să primești un cadou/ acum cîteva luni rămăsesem fără bani și totuși/ am scos 35 de lei pe toate cărțile primite de la colegi de-a lungul timpului/ SF-uri proaste, un ghid de conversație subțirel și vai de capul lui,/ un album foto kitschos cu ce e mai „interesant” și „altfel” într-o țară, desigur, exotică/ acum cîteva zile albumul încă era pe raft la anticariat, cu 180 de lei/ au zis ei în ședințe „domnu’ poet, aici se muncește, nu se scrie poezie”/ dar au zis și „ce să-i luăm de ziua lui, cărți, normal, luăm ceva de la tonetă că trec zilnic prin față”/ se cîntă mulțanitrăiască, se pupă pe obraji,/ colegele sînt de la an la an mai grase și mai nesuferite/ nu, n-o să pleci, nu de bunăvoie, ești prea laș pentru asta/ încă o căutare pe net și afli că speranța de viață a ajuns în țara ta pe la 75 de ani/ dar dedesubt scrie că-i 70 de ani la bărbați și 78 la femei/ apoi poți face un test unde te întreabă dacă bei dacă fumezi dacă ai avut oase rupte/ dacă ai avut boli și de care cît dormi cît muncești cît alergi etc etc/ și primești o estimare personalizată/ pe scurt, în ritmul ăsta nu prinzi pensia/ și mai pune accidentele – șanse de aproape 1%, estimare pe întreaga viață/ se pregătește un protest anti-guvern așa că o să mă uit cînd mă-ntorc pe/ rata divorțurilor/ rata criminalității/ rata poluării/ indicii de corupție/ incidența diferitelor boli/ (pe drum mă gîndesc/ care-s șansele să-ți iei un pulan peste bot de la jandarmi/ la o astfel de manifestare/ în est” (şanse). Matei Hutopilă este un poet de urmărit.
          Pe Livia Iacob o ştiu de la primii paşi poetici, de la vîrsta şcolarităţii, cînd setea de lectură era o condiţie subînţeleasă a evoluţiei creatoare. O regăsesc la o vreme, acum, cu cîteva cărţi la activ, scriind o poezie confesivă, scrisori către “un nimeni” materializat, oracular, mai mult cu stări decît cu cuvinte: “Pe laptopul meu/ o broască ţestoasă./ De la Lidl./ Mică, fermă,/ cât o amintire: băţoasă./ Nu zice nimic./ Mă aşteaptă s-o mut./ Dintr-un loc în altul./ Caută casă./ Litera a, drăcoasă./ Litera e, veninoasă./ Unde, Doamne iartă-mă,/ să-şi găsească luminiş/ în obscura punctuaţie/ a rănilor noastre?/ Şi mă descoasă./ Îi spun povestea cu tine./ Nu prea frumoasă./ Sufletul meu plânge./ Inima coasă/ istoria de-a fir a păr/ şi o cheamă în casă./ Odaia e plină de tine,/ e plină de noi şi-ar vrea să ne uite,/ e-atâta durere aici că nici câinii/ nu vor să mai urle./ Însă ţestoasa îşi vede de legile ei/ cum ar fi nemurirea:/ în unu, în doi sau în trei./ La morgă, ştiţi cu toţii,/ ploua în ciuda ei.”(Amintire peste care ploaia în genunchi se aşază). Multe poeme ale Liviei Iacob se constituie într-o metaexistenţă, retorica poetică este parte a unui exerciţiu de deziluzionare a faptului cotidian: “De unde oare aş putea începe/ o ceartă cu tine?/ Unii ar zice că mă iubeşti prea mult,/ alţii că mă suni prea insistent,/ alţii, cei mai aproape de adevăr,/ adevăraţii, în fine,/ ar susţine că inimile noastre bat la unison/ şi că, de fapt, eu nu am inimă pentru tine,/ alta decât aceea care se consumase stând la rând// la atâtea cantine spitaliceşti/ încât nu-şi mai dorea să mănânce vreodată/ grătar cu cartofi prăjiţi/ şi totuşi cantinele spitalelor/ nu sunt chiar atât de rele,/ şi totuşi în ele/ te poţi întâlni cu câte cineva,/ uneori chiar cu moartea ta,/ sper să mă fi înşelat, sper ca ea/ să nu fi fost trecătoarea aceea încărcată/ cu bonuri de masă/ şi mai sper ca ea să fi lăsat acasă/ toate desagile cu fotografii despre tine şi tata/ care, trebuie să recunoşti şi tu,/ pentru o bucătăreasă gurmandă/ erau un desert/ cu trufe de-a gata.” (Amintire în doi părinţi pierduţi).
          Poet al unor notaţii auto-proiective se dovedeşte a fi Laurenţiu Gabriel Istrate, poezia este un seismograf al propriilor eşecuri, autorul se ceartă deseori cu lumea înconjurătoare, inclusiv cu hîrtia pe care scrie. Viaţa însăşi este efectul secundar al unei boli nevindecate/ nevindecabile: “îţi simt respiraţia/ tu ştii că nimic nu durează/ mai mult de-o clipă/ în afară de/ celebrele sporovăieli și locvacităţi/ despre guvernările autoimpuse” (untitled); sau: “vine vremea când stocul de/ soluţii argumente repere se/ epuizează/ câini și pisici ne vor/ citi/ operele scrise cu/ membrele și mădularele amputate” (untitled); sau: “gesturile tale sunt/ ale mele/ pentru asta nu ai nevoie de justficări/ trebuie să te simţi/ liberă şi să crezi că toate/ disputele și controversele minţii noastre se vor/ strânge într-un punct fix/ fără/ mâncarea rece din dimineaţa trecută” (toate gîndurile răsuflate). Unele texte, deşi condensate, au ceva din atmosfera ostil-amară a prozelor unor Palahniuk sau Kerouac: “îmi amintesc/ zilele de sub/ pasaj în care/ nu îmi aminteam nimic/ noaptea aceea/ îmbrăcat cu un tricou Slipknot puțind/ a iarbă cosită/ pluteam printre cutii de bere spuma mi se imprima pe tricou/ zeii noștri erau oameni și nu aveam nicio grijă/ aveau bani cît aveam și noi/ mîncau și borau de la nopțile nedormite/ zeitățile de la periferia societății/ cu mallurile și teatrele și filarmonicile lăsate în urmă/ ne scufundam în mlaștini călare pe animalele lor/ noapte adîncă nu mai vedeam nimic/ tricoul meu imprimat cu frunze moarte/ udat de sângele celor pe care nu i-am ucis/ zeii morți pe care moartea nu i-a putut ucide niciodată/ hoiturile animalelor de care corbii hienele nu s-au putut atinge/ zilele pe care nu mi le mai amintesc/ scufundate în transpirație/ tricoul mirosind a iarbă cosită/ zeii merg călare pe animalele lor/ noaptea deplină a animalelor moarte” (zei şi animale celebre).
          Naiv – sentimental în ceea ce ne propune acum, Anton Lascu poate miza în perspectivă pe coarda sincerităţii, dar după o necesară baie de lectură în apele mereu tulburate ale poeziei congenerilor, a poeziei de bună calitate de la şaizeciştii noştri încoace. Îi lipseşte “răutatea” în ceea ce priveşte abordarea “subiectului poetic”, poate depăşi această stare prin exerciţiu, mult exerciţiu. Şi multă lectură. Iată un fragment care probează inconsistenţa poetică a textelor din antologie: “O singură şi Mare Dragoste pentru viaţa mea./ Am citit pe undeva că după stele stă ascuns/ un neştiut de sine plâns./ Credinţa în Iubire nu e rea, e creaţia Lui/ şi mereu ne aminteşte de cu totul altceva./ De imaginea ta, acolo unde trupurile/ ni se întâlnesc în linii feline,/ mai sublime decât tăinuirea arşiţei mele,/ din arta de a nu te vedea/ în arta, arta de a nu te uita,/ Ne îmbrăţişam noi pe un astru,/ iar pe faţa mea se zvârcoleşte/ o subţire carne de sihastru./ De ce îmi obligi sângele să fiarbă/ precum o flacără de foc albastru? etc. etc. “ (Poemul sfârşitului de august pentru GabrieLeila).
          Poezia lui Ioan Mateiciuc se constituie în scenarii dramatice dintr-o lume a cărei rosturi sînt minimalizate, obiectele şi oamenii se întîlnesc doar ca să se respingă, cerul şi-a vărsat pe pămînt misterele, îngerii, deasupra e un gol în care orice orizont se îneacă: “dacă în loc de inimă mi-ar crește un măr/ probabil nici fluturii nu ar mai bate la ușă/ bărcile nu ar mai zbura atât de des alb-negru/ sigur prin ceruri un bătrânel s-ar plimba/ trăgând un cărucior cu sticle de bere/ dacă în loc de brațe mi-ar crește un înger/ probabil străzile vor avea nume de poeți/ eu cu ilarie vom evada pe zidurile psaltice/ sigur prin ceruri un bătrânel s-ar plimba/ trăgând un cărucior cu sticle goale”  (yesterday poate fi joi sau oricine se ispitește cu îngeri, III). O atmosferă de carnaval bîntuie această lume din texte şi dacă tot e carnaval chiar şi incongruenţele sînt iertate, imaginile kitschioase fac şi ele parte din acest peisaj în care nici apocalipsa nu mai are ce rezolva: “tot timpul pe calea ferată cu tălpile ude/ îngerul încearcă să se recompună ca un lego/ înainte de a veni trenul cu deținuți ai păcii,/ bătrâni legați la ochi cu șină de cale ferată/ încununați până sub carne cu crini de os,/ păsările călătoare răstignite peste dumnezeu/ cu suflare de duh te leagănă și te piaptănă/ până când, până când va trece ca în vest/ glonțul prin mâinile pianistului nebun/ planeta se va opri trenul o să tacă/ bătrânii vor bea votcă pe neștiute/ vor face dragoste ghemuiți în prăpăstiile pașilor goi” (ca în vest pianistul se împușcă ultimul). O decantare a limbajului poate da un sens mai precis discursului poetic, textului. E un poet de urmărit.
          O poezie a solemnităţilor, uneori vane, scrie un veteran al spaţiului public, traducător, poet, jurnalist, Friedrich Michael, cu o retorică uşor desuetă, dar frumoasă exact prin răspărul pe care îl aduce în contextul tonului generaţiilor şi promoţiilor actuale: “Pe Insula Morţilor îţi odihneşti/ trupul bătrân, fericitule, tu care/ adesea ai stat la masă împreună cu zeii cei mari./ Plin de flori roşii şi albe/ este mormântul trecerii tale/ nevinovate prin lume,/ pe insula stâncoasă/ unde doar păsările mării/ îţi ţin tandră tovărăşie./ O, mai puţin de o clipă a durat/ fericirea şederii în aspre ţinuturi/ ale exilului tău voluntar,/ departe de patria-ţi dragă,/ de care doar polifonia cântecelor/ îţi mai amintea uneori./ Dar prin moarte ai ajuns iar acasă/ Acum eşti din nou împreună cu zeii, invitat de onoare la ospeţele lor,/ în Tian-Şan-ul celest de dincolo de fiinţă./ Colo jos, între ape, doar un mormânt/ îmbrăcat în flori albe –/ ca sufletul tău –/ şi roşii, ca sângele Domnului,/ mai aminteşte drumeţilor/ că te-ai bucurat împreună cu noi,/ muritorii, şi, generos ca un rege/ ne-ai dăruit, din sufletu-ţi larg,/ poezia.” (La mormântul poetului Ezra Pound). Insula Morţilor este, probabil, San Michele, din apropierea Veneţiei, acolo unde sînt îngropaţi, între alţii, Ezra Pound, Joseph Brodsky şi Igor Stravinski. Giuseppe Ungaretti dedica şi el o poemă acestei insule, apărută în româneşte sub titlul „Sunt o creatură": „Ca această piatră/ din San Michele/ atât de rece/ atât de seacă/ atât de respingătoare/ atât de total/ lipsită de suflet.// Ca această piatră/ este plânsul meu/ care nu se vede.// Moartea/ se plăteşte/ trăind". Alte texte ale lui Friedrich Michael sînt cogitaţii pe seama sorţii greu de consolat, de îndurat, a omului-individ: “Cele zece mii de lucruri/ cresc în tihnă/ sub cerul înstelat./ Omul e doar unul dintre ele./ Dar lucrul perfect/ topit este în celelalte fiinţe/ precum apa gheţurilor primăvara/ în toate cele zece mii de râuri.” (Identitate)
          Între lucrurile şi locurile comune din poezia Ioanei Miron descoperim şi imagini care ne determină să credem că evoluţia este posibilă. O imagine-expresie precum “desfăcându-mi sânii pe masa săracilor” este promiţătoare în mijlocul unui text care nu duce prea departe: “De-abia născută/ şi cîteodată/ trecătoare/ vechile versuri/ mă-nzestrară cu ochelari/ în jurul unui/ nimb de întuneric/ îmi voi plăti datoria faţă de toţi cei ai mei/ cu daruri terestre,/ petală cu petală,/ sepală cu sepală,/ solz cu solz/ desfăcându-mi sânii/ pe masa săracilor/ tu ieşi din ţărînă/ fără durere,/ fără de ţintă,/ azi dimineaţă/ m-am trezit/ cu numele tău/ pe buze/ mi-am amintit/ un nume de piatră/ frumos la vedere/ cu vocalele alcătuind la bază/ un crin metalic,/ strălucind spre soarele şi luna/ de la-nceputuri.” (***). Alt text începe bine: “trebuia să-mi iau adio de la cuvinte:/ ca şi cum ar fi fost un mineral radioactiv” dar continuă într-o vorbărie fără şir şi fără rost: “… pe care atunci îl descopeream/ gata să încolţească şi să se nască,/ la căldură/ numai mişcarea lor/ a descifrat enigme,/ a rupt în bucăţi,/ a zămislit omul/ astfel,/ mintea ta n-a mai ştiut ce-i odihna,/ până când/ o nouă alcătuire/ însîngerată,/ biruitoare/ a schimbat totul” etc. etc. etc.
          Destul de vioaie textele Alexandrei Negru, un limbaj ca o recuzită poetică bine articulată, în text se întîmplă lucruri dramatice, grozăvii, “patul sărac e un abator de dragoste şi teroare”, miza poeziei nu e, totuşi, să o transformăm într-un bau-bau, ci să umplem cu ea distanţele dintre oameni: “Aşa se simte oraşul acum/ în culori tari paralizante de opium/ înţepături de insecte pe piele apoi întinderi de muşchi/ guri toxice de îndrăgostiţi muşcându-se între ziduri/ - şi-i vară chiar şi în adâncul mortului./ când patul meu sărac e un abator de dragoste şi teroare/ din care coborâm la final în perfuzii/ cu trupurile roase cu organele slăbite/ - ezităm la fiecare încercare de a tăia cusăturile dintre noi/ pentru că asta ar însemna să ne lăsăm sângele pe întuneric./ când împărţim aceeaşi demenţă a taţilor noştri/ pe care o urâm atât de mult/ şi ne purtăm armele pe dinăuntru şi frumuseţea/ - nu a mai rămas nimic sănătos aici/ iubitule/ nimic de salvat/ stăm cu gâturile prinse în aceeaşi funie.” (aşa se simte oraşul acum). Deşi nu întotdeauna ştie ce spune, sînt posibilităţi de evoluţie.
          Un poet format este Lucian Parfene al cărui cinism liric îmi aminteşte de poezia lui Dorin Spineanu, din anii `80, cînd un poem precum “Faruri negre” (de regăsit în revista “Opinia studenţească, nr 3-4/ 1981; o spun pentru rigoare) făcea carieră printre cititorii vremii. Iată poemul lui Dorin Spineanu, nu mă pot abţine să nu-l caut şi să-l pun în circulaţie, copiat atunci în jurnal de către Aurel Dumitraşcu: „Ucigător de trist, blues-ul atunci/ Uitasem totul, totul, totul.../ Lanţuri de fier, aripi murdare, urme/ De sînge. Ploua. Veni// Femeia înecată, spuse. Nu, nu/ I-am răspuns. Nu mai era/ Nimic de răspuns. Ploua. Ei/ Măturau strada cu farurile lor// Negre. Strălucitoare erau/ Şi... “Confesiunea ta frîntă,/ Imaginea, jocul subtil de cuvinte/ O adevărată orgie de aer, de”// Nemişcaţi, în ploaia neagră/ Bărbaţi şi femei. Lanţuri de fier/ Aripi murdare, urme de sînge.// Uitaserăm totul. Totul. Totul.../ Şi nu mai ploua şi nu mai veni/ Femeia înecată. Altă dată, da,/ Altă dată... Niciodată, nu, niciodată! " (Faruri negre). Iată, acum, un poem de-al lui Lucian Parfene, un bacovian care nu îşi reprimă cinismul şi imaginaţia : “Ea are ţîţe tari de oţel şi pîntec laminat sudăm, sudăm… electrozii aruncă scîntei în jurul nostru totul e inflamabil suntem o bombă cu ceas, nebunia ne cuprinde, muncim din instinct, cu patimă, ca nişte caracatiţe care scurmă fundul oceanului în căutarea unui loc unde să moară… sudăm... o inimă de tablă de altă inimă de tablă ne place munca asta derizorie, simplă ne place să vedem cum liniile se unesc cum din ţîţele ei blegi se înalţă catedrale sudăm ce puta madre!” (***). În alte texte complexe meditaţii au la bază viziuni suprarealiste, Lucian Parfene se substituie unui personaj, Parffy, o creatură care se naşte la intersecţia dintre ţeva puştii şi pocnetul care se naşte: “Sunt un sălbatic, crestătură pe ţeava pistolului, mă dau şi eu după glonţ, îmi accept soarta, inerţia, stau şi privesc pe gaură... mortul de la capătul ţevii... v-am spus eu... am ochi pentru tot, am ambiţie, da... nu sunt un criminal... nu sunt ceea ce vă imaginaţi... am o funcţie statică, inerţială, mai bine mă facea mama pro-ie-ctil, era mai simplu. Da... acum eram departe... nici chiar aşa departe ca un glonte fără ţintă ... da eram. Acum... mă mulţumesc cu geamatul care se aude, din cine ştie cine... Da... Sunt un pocnet ciudat, îmi zice Parffy... sunt fară scrupule, sunt rău, sunt... pe urmele tale negre de fum!” (Parffy).
          Poezia Mariei Pilchin pendulează între o tristeţe tonică şi o melancolie care recuperează datele memoriei, între un spectacol burlesc în care totul este scos în stradă şi o rostire incantatorie, reţinută, în sotto-voce: “în oraşul acesta mâncat de cari/ în târgul acesta de la margine de lumi/ timpul are frumoasa proprietate/ de a se domoli în lucruri/ oamenii fiindcă Heidegger/ s-a născut în altă parte/ îşi trăiesc istoria în lucruri/ toate evenimentele se consumă în mici/ bagatele care pot fi ţinute în mâini/ indivizii în acest oraş/ au mâinile foarte frumoase/ aşa cum tot ce fac ei se reflectă/ în aceste membre superioare/ ale existenţei lor/ au fost câţiva care au încurcat/ susul cu josul şi au umblat în cap/ în faţa orăşenilor miraţi/ în oraşul acesta arlechinii/ îşi au reşedinţa circul e închis/ iar showul a ieşit în stradă/ arta toată a fugit afară/ şi acum face trotuarul/ în oraşul acesta zăpezile/ au proprietatea de a nu veni uneori/ păcat căci savanţii au descoperit că/ timpul are o legătură ascunsă/ una ce ţine de cantitatea troienelor/ pe cap de locuitor” (oraş fără zăpezi). În alte texte sînt recuperate datele arhetipale ale unei lumi rămasă în cenuşa istoriei şi a vremii, portretele sînt anecdotice, amintind de Marin Sorescu, din “La Lilieci”: “nicolae boboc venind într-o zi de la târg/ unde-şi vânduse seminţele de porumb/ îi spusese unei gospodine cu ochi frumoşi/ că vânduse icoane un car plin/ de sfinţi pictaţi şi înrămaţi/ altă duminică dimineaţa bunica se trezise/ trăsnită cu femeia la poartă care venise/ să cumpere chipuri sfinte şi înrămate/ altă dată la un pahar de vorbe cu un prieten/ zicea că l-a văzut pe dumnezeu/ murdar de fasole făcăluite pe la gură/ la poarta cimitirului din sat/ când a murit l-au îngropat la poartă/ nu era loc şi l-a luat dumnezeu lângă el pe/ iconarul nicolae să mănânce fasole împreună” (nicolae iconarul).
          Poemul care dă titlul antologiei aparţine, observ, lui Manon Piţu, o poetă care glosează pe marginea libertăţii în interiorul textului poetic, lucru probat cu destulă fantezie a dicteului automat de altfel: “Un interlocutor,/ unul mai neinteresat de lozul/ de sub ultima matrioşkă./ Un ghem de sânge în coşul pieptului./ Sub scobitura suprasternală, un delfin cannibal/ îmi zgârie vocea spre-a mă face/ binevenită la o cafea într-un oraş străin./ Nu m-ai iubit pe mine nicio clipă./ Mâinile unui adult/ înghesuie sub o căciulă tricotată/ un păr de nestăvilit./ O reclamă însoţeşte graba îmbrăcatului,/ braţe obraznice îngână toamna/ şi răstoarnă vremea, uimind vântul…/ ”Tonight we are young/ & we ll put the world on fire”./ Nu am avut niciodată douăzeci de ani./ Oamenii sunt arareori atât de liberi.” (Ziduri între vii). Poezia sa poate fi încadrată în ceea ce numea Hugo Friedrich “poezie alogică”, o ipostaziere a fanteziei care îşi primeşte conţinuturile pasiv, fără a le ordona: “Ca un specialist în duminici,/ Cântăresc/ Nonşalanţa cu care pierd fumătorii vremea/ Şi calcarul după-amiezelor/ Ce împunge timpanele şi tulbură soarele./ Îmi plesnesc degetele./ Îmi fumegă ochii./ Mai binele meu – doar cafeaua./ Mă-nvelesc cu o piele amară/ Să-mi pot prinde-ntre pumni/ Ţeasta zbârcită şi în flăcări./ Liniştea/ Se târăşte pe un perete curb./ Învaţă înotul cuminte/ Pe culoarul/ Grinzii ce va stropşi/ Tandreţea înnodată a funiei.” (Trei părţi umbră).
          O poezie a stărilor limită scrie Nicoleta Popa, autoare a cîtorva cărţi de poezie, premiate unele. Poezia sa merge pe două planuri, unul dintre acestea este cel al unei afectivităţi ultragiate, care îşi găseşte limanul într-un univers minimalist, minimalizator:  “pentru că mi-ai spart cutiuţa cu fard de obraz nu te iert./ te iert pentru că m-ai lăsat singură în momentele cele mai grele ale vieţii te iert pentru beţii, infidelităţi, ură, indiferenţă te iert pentru că n-ai pus umărul să mă ajuţi când eram împovărată pentru toate te iert. dar pentru cutiuţa aceea nu te pot ierta. era prima rază de soare după mult timp abia ce o cumpărasem ca pe o speranţă pentru o viaţă mai bună. din secunda în care am luat-o m-am legat afectiv de ea cutiuţa aceea eram eu.” (***). O plictiseală cronicizată pleacă dinspre text spre univers, reflecţia înlocuieşte trăirea: “nu lăsa spaţiu fă ca viaţa să tropăie în inima ta am muşcat din tristeţea în care trăieşti am simţit femeia invadându-ţi creierul şi lipsa de sens a durerii de unde vii tu oamenii mor pe capete dar şi noi murim în împreunări plictisite din care nici măcar un prunc nu se poate naşte.” (***)
          Un poet căruia i-am citit cîteva grupaje risipite prin reviste, de fiecare dată descoperind faptul că stăpîneşte cîteva lucruri elementare dar definitorii pentru un început în poezie, adică proprietatea cuvintelor şi a discursului poetic, este Florin Dan Prodan, despre al cărui ultim volum, “Poeme şi note informative” (2014), poate că ar merita să se scrie mai mult. În text, din cîte am văzut din cele cîteva fragmente din presă, este o combinaţie de act trăit şi interpretare tîrzie, despre “intimitatea” din lagărele de exterminare din perioada comunistă. În antologia de faţă cîteva texte par să fie secvenţe dintr-o experienţă “psychedelic trance”: “ooo, sezoane ale verișoarelor americane/ ale vînătorilor indieni cu ochi galbeni./ as noapte am căzut pe treptele/ wigwam-ului sacru./ și patru tinere m-au dus la motoare/ ca pe o pradă ufo./ pe masa ca pe o bere/ ne-am sorbit./ le-am spus totul/ despre tantra,/ teatru./ fum împărţit./ cîteva buze nesigure./ mi-au luat carne/ și strigam maidanezi./ ooo, zori de septembrie prea puțini/ pentru cele 21 de mîini ale Zeiței” (alexandra). Alte poeme sînt mici universuri în care încap şi sentimentele, în nobila lor rostuire dar şi elementele unei mini-mitologii care să le susţină şi totul în tonul poeziei care înfioară: “generaţii de fluturi şi sute de mii de păsării au trecut pe deasupra/ de atunci din aceea seară de februarie în care ţi-am dăruit/ merele verzi ale iernii şi tu m-ai întrebat/ cum de ştiai că îmi plac/ de atunci s-au topit nopţi firave şi zile uscate/ cu furnici şi alte insecte ce rostogolesc o inimă spre/ casa timpului de iarnă/ vara aproape a trecut/ alte mere verzi, dulci şi proaspete/ se rostogolesc prin lumina lui august/ către palmele tale şi amintire/ sau doar spre casa furtunii/ unde toate inimile trebuie să ajungă/ să stea unele lîngă altele/ ca nişte seminţe” (mere verzi. To Andere). În “Poezie şi modă poetică”, Ştefan Augustin Doinaş spunea: “Profunzimea unei poezii nu ţine, deci, nici de adîncimea filosofică a ideilor pe care le conţine, nici de cantitatea observaţiei exacte asupra realului, nici de caracterul brut , necontrafăcut, sincer, al afectelor ce le vehiculează. Adevărata adîncime poetică se măsoară cu drumul pretins iniţiatic pe care spiritul nostrum îl parcurge, ca în transă, sub imperiul unor cuvinte care – lepădîndu-şi conţinutul lor précis – intră într-un fel de stare de graţie: încearcă să comunice ceea ce nu poate fi comunicat. Ea este egală cu cantitatea de inefabil produsă de vers”. Am reluat acest citat tocmai pentru că poetul nostru, Florin Dan Prodan, pare să ştie sau măcar să simtă acest lucru.  
          Un delir de imagini produce Carmen Stanciu, efect al unei erupţii a lumii concrete din preajmă: “în ultimul apel mi-ai răsturnat paleta de culori rămasă-n frigider să îngheţe vise în dacia printre gunoaie şi fiori de jeg am propria capelă sixtină care sprijină tavanul din bucătărie în ringuri rock. azi mai rămâi fixat în ecouri peste care arunc tonuri închise nu sunt femeia care adună flori în vaze sau iubeşte frumosul colecţionând în dormitor figurine din lut. cineva îmi spune şuierând o sticlă de bere că îmi stă mai bine când iubesc cu palme şi...atât eu zâmbesc savurând o lămâie dintr-un ceai de „de nu mă-interesează ce fruct şi mă gândesc la străinul din tine aş putea încerca să te dezgheţ la o cana de vin dar ştiu că îmi apari numai pe fundul unui shot de tequilla privesc telefonul care nu mai sună să mă prefacă artist sau un amator dintr-un cartier în care nici lupii nu mai au curaj să urle la lună” (numeşte-mă da vinci sau buonarotti). Uneori în interiorul textului se produc “rostuiri” cît de cît coerente în ordine poetică, unele ciocniri de imagini dau rezultate interesante: numeşte-mă da vinci sau buonarotti când din sunete îţi desenez chipu-n tavan am nevoie de voce să te pictez în culori de când m-ai învăţat cum să-mi adun genele-n pensoane astăzi taci iar eu aştept să-şi deschidă cerul trusa...vreau să-mi aleg alte pensoane din umeri de înger încă te proiectez în camera unde o femeie normală nu şi-ar scoate merele pentru o salata cu roşii uneori zâmbeşti alteori te-ncrunţi şi-mi strângi fisuri în var până-ţi devin în oglindă jumătatea ta de giocondă” (***). Poeta în discuţie, ca şi alţi poeţi care adoptă aceeaşi tehnică a delirului şi a textului alogic, ar putea spune, motivant, precum Paul Valery, de altfel: “Versurile mele au sensul care li se atribuie”. Totul e ca la capătul celălalt să fie un receptor dispus să îi ia în seamă.
          Amelia Stănescu este un nume bine cunoscut lumii literare din România, autoare a multor volume de versuri, iniţiatoare a unor proiecte de promovare a poeziei în relaţia cu muzica. Poezia Ameliei Stănescu, mai ales în volumele de pînă acum, ar putea fi circumscrisă unei obsesii formulată cîndva de Pierre Emmanuel, care spunea: “Cum să învingem muţenia acestei fiinţe care sîntem noi pe dinlăuntru? Căci, în fiecare dintre noi, o fiinţă suferă, în primejdie de a se pietrifica”. În textele din această antologie descoperim, însă, secvenţe dintr-o angoasă a erosului, un eu luxurios îşi trăieşte dramele: “Serenadă ploii care curge doar 1mp deasupra mea mă circondează ideile de scorţişoară sunt o colivie pe care s-au pus la uscat versuri de ceară rondeluri de cocarde blonde mă legi de pat mă doare aşternutul e-o găselniţă care-mi fură imaginaţia până când plezneşte din nou de asfalt lumina în montmartre.” (Poezie pentru I. P.). Apoi o baudeleriană teamă de lut, de extincţie, doar fiinţa din interior rămîne pietrificată, martor al unui infinit presimţit: “Ce larve şi-or face loc în trupul nostru îmbrăţişat după moarte? Mă strângi mă doare orgasmul nostru muribund dar vocea în lumea asta fără de cuvinte e ca un nud pietrificat şi răguşit se-aude doar zumzetul... sau paşii buzelor pedestre avem atâta timp şi-atâta trudă împreună de ne-am cunoaşte.” (Pământ, insecte şi larve). În final luxura este abandonată în favoarea scrisului, singurul viciu nepedepsit, nehulit: “pentru că majoritatea bărbaţilor sunt inutili (E. V.) pentru că m-am săturat să mimez orgasmul pentru că publicitatea ţine mai mult decât copulaţia pentru că a venit primăvara şi am primit un A de tinichea pentru că joc într-o piesă pe care nu o înţeleg pentru că m-am îndepărtat de mine şi nu mă mai regăsesc pentru că mă obsedează timpul care trece indecent pentru că nu te mai văd pentru că nu te mai aud pentru că nu mai eşti.” (M-am reapucat de scris).
         Un poet cu operă şi destin este deja Carmen Veronica Steiciuc, care aduce în antologie cîteva probe de poezie personală, în care aceeaşi conştiinţă a neantului, prezentă în toate cărţile ei, marchează inexorabilul “face à face” dintre om şi lume, chiar dacă lumea este adesea o stare de absenţă: „azi am făcut cunoştinţă cu oglinda mea cea mai intimă/ am discutat despre modul visceral în care cuvintele/ răstignite în noi devin ţipete oarbe la celălalt mal/ cuvintele răsunau în mine profund atât de profund/ încât m-am aruncat în freamătul oglinzii pentru tot/ restul călătoriei prin trupul virgin al dimineţii/ tu deghizat în hainele oglinzii îmi pregăteai cireşe/ de barbados, rodii şi maracuja când mă luai în braţe/ înfloreau pomii în toate livezile lumii” (cireşe de barbados, rodii şi maracuja). Există în poezia semnată de Carmen Veronica Steiciuc o imposibilitate a comunicării faţă în faţă cu o urgenţă a comunicării, din această dublă necesitate rezultînd un discurs metaforic, un şir de capcane, în fond, pentru “fratele meu, ipocrit cititor”. Dar cum “metafora este cea mai mare putere pe care o posedă omul, un adevărat instrument al creaţiunii” (Ortega y Gasset), recunoaştem poeziei semnată de Carmen Veronica Steiciuc poeticitatea, inefabilul, calităţi care fac valabil un text în orice moment al evoluţiei unei literaturi, dincolo de mode sau orientări de moment: “mierla neagră vine până lângă visele mele/ priveşte înăuntrul lor cu un ochi, apoi cu/ celălalt, visele mele sunt rotunde/ în interiorul lor mâinile noastre subţiri/ aranjează culorile pe aripa fluturelui uneori se ating/ mâinile noastre subţiri în acel moment/ inima fluturelui zvâcneşte cu emoţie când începe/ să cânte mierla neagră poate deja să te recunoască/ în somnul ei îţi poartă gândurile peste dealuri” (mierla neagră). Bogăţia semantică a unei imagini este pe măsura cosmicităţii sale, spunea aproximativ Mikel Dufrenne.
          Cătălin Mihai Ştefan pune la cale mici scenarii poetice, aparent borgesiene, în care elementele intimităţii se intersectează cu date culturale mai mult sau mai puţin relevante: “De câte ori Borealul juca şah în vis cu Lasvu/ sesiza că partenerul său muta piesele în aşa fel/ încât mereu câştiga, de parcă muta doar el cu rost,/ iar celălalt juca într-un vis diferit cu altcineva./ În faţa terenului aflat în acea situaţie/ Borealul era sustras în acel timp/ pe care şi-l inventase pentru a uita amintirile proaste,/ astfel că nu distingea conturul obiectelor,/ totul în jurul lui pierdea respiraţie până la sufocarea şi sucombarea culorilor./ Trezirea semăna cu impresia că urcă/ într-un lift purtat pe scări/ şi la deschiderea uşii atingea firea cu ochii/ şi o purta pe unde vroia el/-i era voia.” (Visul despre cum e să pierzi la şah la modul cel mai mat). Două personaje, Borealul şi Lasvu, ultimul probabil un nume anagramat al cuiva din intimitatea autorului, mai spun cîte ceva, intră şi ies din scenă după o logică personală, greu de descifrat de către un posibil cititor: “Se pare că nu oricine înţelegea şi vedea/ scaunul purtat de E. Lasvu în fiecare vis creat tot de el/ pe suprafaţa intimă a fiecărei făpturi pregătite./ Se afla prins undeva în dreptul cefei,/ nu era spaţios dar sigur, / cu nişte picioare ramificate/ în adâncul stării de fapt al oricărui moment cu totul dat,/ cu totul dăruit de-o persoană deloc străină lui./ Nu era neapărat să şezi pe el ca să-i simţi comfortul/ imediat ce începea discuţia în acel confesional plutitor/ unde făceau cu rândul când unul când celălalt./ Mi-a spus Borealul cu puţin timp înainte/ să dăruiască lumii a treia sa preţioasă suflare. (Scaunul la cap).
          Interesant ca discurs poetic este Andrei Zbîrnea, poet pe care l-am mai citit pe ici, colo, de fiecare dată remarcînd disponibilitatea de a emite semnale poetice dintr-o intimitate pe al cărei teren se confruntă elementele biografice, traumele din abisul memoriei, cu o absorbţie lejeră a cotidianului barbarizat: “L-am privit cu prudenţă/ i-am deschis ochii/ l-am pus în faţa faptului împlinit/ Am adoptat poziţia cea mai comodă/ să fiu acel copil pierdut şi găsit/ pe plaja din eforie nord (5 iulie 1992)/ chiar în ziua în care împlinisem cinci anişori/ Acelaşi copil care la cincisprezece/ fuge de casă în căutarea independenţei/ sau măcar a unei forme de absenţă/(cel puţin) convenabilă/ Între cele două momente/ pluteşte confuzia dintre etichetă şi ambalaj/ sau poate că e antractul/ dar asta nu ajută pe nimeni/ Între timp:/ pisica îmi scanează fiecare pas greşit/ fratele siamez ornează torturi când se/ plictiseşte de poezia contemporană/ alteori tot el se camuflează în costumele vechi/ lady gaga îngânând alejandro alejandro/ Nici măcar după douăzeci şi sapte de ani/ rescrierea evangheliilor nu arată ca o opţiune/ cel mult seamănă cu un menuet/ venit după o cădere de calciu” (menuet). O altă voce din grupajul din antologie este cea care “contabilizează” stări sub titlul de “Remene II”: “1 continuă să/ - livrezi portrete de familie cu final incert/ - fii ceea ce numim abordarea corectă în situaţiile de criză;// 2 continuă să/ - mergi pe aceeaşi partitură ca şi cum ai fi propriul tău auditoriu/ - alergi prin ploaie mimând scene de un erotism exacerbate// 3 continuă să/ - priveşti mamele de 32 cu multă candoare/ - amesteci discriminările punctuale cu tentaţiile de moment// 4 continuă să/ - diminuezi importanţa ecranului albastru înaintea unei predări importante/ - construieşti societăţi post-industriale din boabe lungi de orez// 5 continuă să/ - striveşti cetăţile fortificate ce stau printre rafurile supermarket-ului/ - vorbeşti limba mandarinilor şi vei obţine un semnal cibernetic de înaltă ţinută …” etc. etc. Cred că Andrei Zbîrnea poate evolua cu succes pe linia “fanteziei sociale”, spiritul său de observaţie recomandîndu-l pentru această abordare.
          O notă aparte pentru prefaţa semnată de Şerban Axinte, care spune justificat: “Lucrurile stau în felul următor, decît o privire înţelegătoare, indulgentă, care nu duce nicăieri, mai bine o exacerbare tăioasă a spiritului critic. Lucrurile căldicele nu sînt bune decît pentru menajarea unor indivizi slabi de înger, care rar izbutesc să facă figură bună în literatură”. Subscriem.
          Se impun, cred şi cîteva note de final, după un marathon critic pe seama unei antologii realizată la intersecţia oferită de un cenaclu, “Clubul de lectură Zero+”. Am abordat prezenţa în antologie, nume cu nume, plecînd de la premisa că orice grupare literară este o sumă de individualităţi. O abordare globală, „cu grupul”, e favorabilă adesea doar celor care se ascund în pluton, fără să aibă calităţi definite. Pe unii autori i-am abordat drept cunoştinţe vechi, pe alţii i-am salutat şi chiar încurajat la intrare în terenul destul de inconsistent, de fantasmatic al poeziei. Amabilitatea este contraproductivă în literatură, de asta nu am făcut uz/ abuz de ea. Printr-o antologie, care cuprinde nume din zone diferite, din generaţii şi promoţii diferite, putem desprinde, la un moment dat, o simptomatologie a poezie româneşti actuale. Pentru unii poezia pare să fie o condiţie a existenţei, pentru alţii un scop; lucrul se observă de la primele versuri. Spunea Jean Cocteau: „Un poet care procedează numai prin imagini poate să ne distreze, aşa cum un comis-voiajor îşi amuză invitaţii confecţionînd la masă un iepuraş dintr-o migdală şi cîteva chibrituri; dar el nu ne va emoţiona niciodată. El se ocupă de poezie. El îşi parfumează trandafirii. Dacă trandafirii lui sînt falşi, el îi amăgeşte pe cei naivi. Dacă posedă într-adevăr trandafiri, el îi strică” (Le secret professionnel). Ce am mai remarcat? Mimetism adesea, contaminări din teritoriul unuia în teritoriul celuilalt, o slabă aderenţă la generaţiile solide poeticeşte din preajmă, generaţiile `60, `70, `80. În multe cazuri se vede precaritatea culturii, acest lucru fiind un risc personal. Spunea recent „un cristian”, într-un mesaj public, pe facebook: tinerii poeţi şi autori prea se tămîiază ei între ei, fără să fie conştienţi că în preajma lor s-a scris o literatură importantă, pe care ei nefrecventînd-o înoată într-o mare fără orizont.
          Am mai abordat cu migală şi răbdare această antologie, recunoscînd că şi noi, la rîndul nostru, am avut parte cîndva de lecturi atente, de „certitudini critice” din partea unor confraţi mai maturi, în exerciţiul de rodare şi fixare a unor noi promoţii literare. Îi amintesc aici, în ce mă priveşte, pe Constanţa Buzea, Ion Gheorghe, Laurenţiu Ulici, Mircea Martin, Cezar Ivănescu, alţii. Dintotdeauna, un autor tînăr vine în teritoriul poeziei cu orgoliul sinelui, uneori exacerbat, alteori ultragiat, dar nimereşte prea adesea în indiferenţa generală care ucide fără milă; şi fără să fie considerată vreodată vinovată cu adevărat de crimele pe care le comite.
          Dincolo de asta, o spun pentru tinerii autori, iluzionaţi, deziluzionaţi, poezia a rămas aceeaşi inutilitate frumoasă, fără de care scopul în sine ajunge un adevărat scop fără de sine…! Pentru că poezia este sinele scopului, nu-i aşa? Poezia nu îndeplineşte nici un rol în societate, de asta e bine să ne bucurăm că este, încă, tolerată. Poezia, ca orice artă în general, reprezintă foaia de temperatură a unei epoci, a lumii în procesul ei de tîrîre spre un orizont presimţit, niciodată atins. Să nu ne plîngem că poezia nu mai are cititori. Dimpotrivă. Poetul trebuie să se bucure cu fiecare cititor pe care îl pierde pe drum, acesta ar fi (este) semnul sigur că se îndreaptă pe o cale numai a lui…!
         Recent am fost chestionat despre ce este, ce reprezintă poezia pentru mine şi recunosc că am avut cîteva nopţi de somn incert. Răspunsul pe care l-am dat îl reproduc în continuare, nu cred că e definitiv, dar poate că şi altcineva se va regăsi în formularea mea. Spuneam: “Poezia e atunci cînd femeia care naşte în durerile specifice aude fanfara militară care intonează marşuri în parcul din centrul oraşului, în timp ce brutarul tocmai ciupeşte de obraz o pîine pe care a scos-o din cuptor, iar alpinistul utilitar, tot urcînd, a părăsit spaţiul posibilului dînd nas în nas cu Dumnezeu …! Şi în timp ce femeia care naşte simte că din pîntecele ei va apărea un curcubeu, o mierlă îşi ascute ciocul de o piatră ca să încerce intonarea unei Missa solemnis, cum nu s-a mai auzit niciodată. Mai putem adăuga aici şi varianta în care pisica papă mierla iar fanfara militară este dirijată de un pitic îmbrăcat în straie de claun. Mai mult, copiii din parc rîd de pitic şi aruncă în el cu cocoloaşe de hîrtie. Un cocoloş de hîrtie loveşte în cap pe judecătorul oraşului care decide ca toată lumea să fie arestată, inclusiv mierla care tocmai este înfulecată de pisică. Preocupaţi de această degenerare a evenimentelor, mai nimeni nu este atent la faptul că femeia tocmai a născut un prunc care o ia de-a buşilea spre orizontul său trăgînd după el viscerele mamei, deşirîndu-le... Tot deşirîndu-le, în scurt timp femeia dispare. Probabil că şi asta e poezia …!? Ce e poezia pentru mine? E un truc, e un mod de a-i ţine pe ceilalţi de vorbă ca să nu vadă ce tragedie se întîmplă dincolo de realitatea (lor) vizibilă. Poezie e şi faptul că noi vorbim acum despre poezie. Ne prefacem că nu ştim că sub coaja oului viaţa rodeşte déjà moarte.”

Adrian Alui Gheorghe
Piatra Neamţ, 7 ianuarie 2015

Citit 8514 ori

Lasă un comentariu