Cautare

Robert Şerban – Moartea parafină

Evaluaţi acest articol
(9 voturi)
5.0 din 5
Robert Şerban – Moartea parafină

Robert Şerban – Moartea parafină
(Editura Cartea Românească, 2010)

          Cartea lui Robert Şerban are, trebuie să recunoaştem, un titlu care te trimite cu gîndul la ceea ce viaţa distilează continuu, adică ideea de moarte. Că, pînă la urmă, nu ştim cît de mult, de intens, de adevărat trăim, dar ştim cu siguranţă că moartea se află la capăt, inexorabilă, de neocolit, de nedepăşit. Să o înfruntăm? Cu ce argumente? Doar nebunia poate fi o cale de atac, rezultatul final fiind, din păcate (sau din fericire), acelaşi. Într-o celebră carte, „Moartea şi timpul” („La Morte et le Temps”, Editions de L`Herne, 1991; în româneşte traducere Anca Măniuțiu, Apostrof, Cluj, 1996), Emmanuel Lévinas spune: „Ceea ce ştim despre moarte ne vine din cunoaştere banală ori ştiinţifică. Moartea înseamnă dispariţia, în fiinţe, a acelor mişcări expresive care le făceau să apară ca fiinţe vii – mişcări care sunt întotdeauna nişte răspunsuri. Moartea va ataca, înainte de toate, acea autonomie ori acea expresivitate a mişcărilor care merge pînă acolo încît îţi acoperă chipul. Moartea este fărărăspunsul. Aceste mişcări ascund şi structurează mişcările vegetative. Actul morţii dezgoleşte ceea ce a fost astfel acoperit, oferindu-l examenului medical. Actul morţii, înţeles plecînd de la la limbaj şi de la observarea actului morţii celuilalt om, denumeşte o încetare a acestor mişcări şi reducerea cuiva la ceva decompozabil – o imobilizare. Nu e vorba de o transformare, ci de aneantizare, de sfîrşitul unei fiinţe, de încetarea acelor mişcări care erau tot atîtea semne”. Descrierea făcută de Lévinas are ca subiect moartea lui Socrate, preluată după Platon din dialogul dedicat lui „Fedon”. De ce trebuie ca un filosof contemporan să ia argumente de undeva de la vreo două milenii distanţă, cînd în jur se moare continuu, tragic, spectaculos, mediatizat? Cred că o face plecînd de la considerentul la îndemînă că ea, cultura, e un refugiu, chiar şi din faţa morţii, că aceasta conservă moartea cu un rafinament şi cu o consecvenţă aparte. Iar parafina, care intră în combinaţia din titlul cărţii lui Robert Şerban, este, zice-se, după manuale, o substanță solidă, albă, formată dintr-un amestec de hidrocarburi saturate obținute la (din) distilarea țițeiului și întrebuințată la fabricarea lumînărilor, la impregnarea hîrtiei și a țesăturilor, ca materie primă în industria chimică. Cel mai răspîndit alcan (o spun pentru scrupuloşi, dar şi pentru cunoscători!; sper să nu greşesc formulele chimice, ar fi dezastruos) care intră în componența parafinei este C31H64, iar cel mai simplu compus este eicosanul (C20H42). E limpede, cred. Şi o spun cu mare responsabilitate, după ce mi-am verificat fişele mele de la „şcoala de chimie plus alchimie” pe care, o spun fără exagerare, am absolvit-o!
          Robert Şerban ne propune, prin această carte, care are în titlu cuvîntul fatidic moarte, toate pretextele de a vorbi, deloc paradoxal, despre viaţă. O spune chiar de la început, cînd îşi enunţă modul în care viaţa sa intră cu toată forţa, violent, în poezie. Cuvintele preiau frisonul, îl amplifică: vreau să scriu/ ca şi cum m-aş naşte/ plin de sânge de bucăţi de piele şi resturi de carne/ cu un ţipăt gros/ prelung/ de barbar lepădat de ai lui/ într-o pădure de statui romane/ ce-l privesc îngreţoşate şi cu dispreţ/ vreau să scriu/ cu un tăvălug de cuvinte/ versuri care să iasă din pagini/ şi să se agaţe de pereţi de ferestre de uşi/ ca firele unui păianjen care a prins o insectă uriaşă/ ce tocmai se pregăteşte să-l devoreze/ şi/ înnebunit de frică/ ţese într-una într-una într-una/ până când se topeşte/ în aţele ce se întind – o cămaşă a morţii/ prea mare/ şi/ prea subţire” (O dorinţă). Există o lentă moarte a timpului, care este altceva decît moartea fiinţelor, nişte becisnice întruchipări care sînt absorbite de neant. Dar mai presus de timp şi de moartea acestuia, amintirea este un adevărat bastion care nu poate fi aneantizată prea lesne: „aproape o vacanţă de vară/ am căutat prin podul casei/ diplomele bunicii/ îmi spusese/ că şi ea a fost premiantă la şcoală/ iar asta chiar nu-mi venea să cred/ în fiecare zi/ răscoleam printre obiecte/ care îşi pierduseră mirosul/ de parcă erau căzute/ din altă lume/ o lume cu un soare/ ce se strecura prin locurile ascunse/ şi apoi se transforma/ în felii de caşcaval/ galbene şi mari/ de câte ori treceam prin ele/ subţire ca un fluture fără aripi/ în urma mea se ridica polenul/ iar lumea/ se întorcea din moarte/ şi se oprea la jumătatea drumului/ mă mişcam încet/ eram de câteva ori mai uşor decât/ lucrurile pe care puneam mâna/ şi care mă ţineau acolo/ ca nişte ancore/ de lemn/ de lut/ de sticlă/ de ceară” (Lumea premianţilor). Amintirea este, în acest caz, pata de ulei care nu poate fi scufundată nici măcar de potop, ea rămîne pînă la capăt ca martoră a vieţii „care a fost”.
          Un  text dedicat, de exemplu, lui Nicolae Popa este un rechizitoriu (blînd) la adresa morţii care ne înşfacă prietenii, ca semn că este în preajma noastră, că lucrează în gol pînă ne prinde şi pe noi în malaxor. Căci, chiar la judecata finală, (după Sf. Augustin) un singur lucru nu poate face nici Dumnezeu, să facă neîntîmplate cele care s-au întîmplat: „de când ai murit/ mă tot gândesc ce să-ţi scriu/ indiferent cum aşez vorbele/ Dumnezeu nu-şi mai ia fapta înapoi/ chiar dacă a scăpat câteva picături/ printre capetele noastre/ aplecate atunci/ semn că i-a părut rău/ ştii ce puţini am fost/ o mână/ dar unde să fi încăput/ toţi cei care ţi-am deschis uşa atâţia ani/ ori cei care te-am rugat/ să mai răreşti ţigările?/ aşa/ palele de vânt au trecut printre noi/ atât de uşor/ de parcă n-am fi fost acolo defel/ e cod portocaliu/ nicolae/ adică soarele s-a apropiat tare şi ne sărută apăsat/ lumânările se aprind singure/ copii de care n-a ştiut nimeni/ înşurubează pe degetele proaspeţilor părinţi/ verighete nou-nouţe/ e cod portocaliu/ şi când privesc înainte cu mâna streaşină la ochi/ văd cât de greu ne vom strânge/ tot mai greu/ niciodată n-o să fim toţi/ chiar dacă/ într-un târziu/ vom fi adunaţi în acelaşi loc/ ca sub un preş/ sunt atâtea lucruri neştiute/ care ne despart de pe acum/ de când ai murit/ mi-a sporit nerăbdarea/ ca fiică-mea să crească mai repede” (Fapta şi lacrimile). Prin moartea celor din jur nu facem decît să conştientizăm ceea ce spunea şi Vladimir Jankélévitch cînd concluziona „Va trebui să-mi mor moartea”. Iar Lévinas o spune şi mai apăsat: „Moartea semenului care moare mă afectează chiar în identitatea mea de eu responsabil – identitate nonsubstanţială, care nu este simplă coerenţă a diverselor acte de identificare, ci conţine o responsabilitate cu neputinţă de exprimat. În asta constă faptul că sînt afectat de moartea semenului, şi asta e relaţia mea cu moartea sa. În această relaţie, ea este deferenţa mea faţă de cineva care nu mai răspunde, ea este deja o culpabilitate – o culpabilitate de supravieţuitor” (Emmanuel Lévinas, Op. cit. p. 32) Dar moartea are identitate, nu este o abstracţiune, ea se înnoieşte cu fiecare fiinţă, cu fiecare chip care apare pe lume. Moartea este o replică a infinităţii: „sub soarele sclifosit de octombrie/ moartea se dezmorţeşte/ clipeşte de câteva ori apoi/ se ridică/ în/ capul/ oaselor/ şi se priveşte într-o oglinjoară de mână/ a mai îmbătrânit puţin/ i-au apărut câteva puncte negre/ şi parcă i-a încolţit niţel mustăcioara/ gâsca s-a aşezat cu labele/ la coada ochilor ei/ şi n-o să-şi mai ia vreodată zborul/ de-acolo/ se pipăie/ i-a crescut guşa/ a mai pus pe şolduri/ iaca şi pe fund/ picioarele i s-au îngroşat şi ele/ sau poate doar i s-au umflat/ îi vine să râdă/ ce drac’ îşi face atâtea griji/ niciodată n-a fost altfel/ decât mică şi grasă/ o gospodină care nu uită/ să guste/ câte puţin/ din tot ce găteşte” (Buna noastră gospodină).
          Avem în carte (şi în lume) o moarte generică, stare (leneşă) a materiei, carnea despodobită de duh, de spirit, de energie devine o marfă într-un galantar, îngheţată de spaima morţii dar şi de „minusgradele” din frigider: „AVEM CARNE PROASPĂTĂ/ scrie în vitrina măcelăriei/ chiar şi-atunci când e închisă/ cineva a încercat din stradă/ să răzuiască vopseaua literelor cu lama/ probabil unul care iubeşte animalele/ sau e vegetarian ori e de la concurenţă/ dar n-a murdărit decât geamul/ cu amprentele şi zgârieturile lui/ noaptea/ de afară/ se văd vitrinele frigorifice/ pline cu bucăţi de carne roşie roz sau bordo/ una mai frumoasă ca alta/ orice s-ar spune/ moartea are lumina ei” (Carne vie). Materia primă a poeziei, dintotdeauna, a fost moartea, cu variantele sale. Libertatea, în acest caz, pentru poet este chiar refuzul evocării acesteia. Munca lui Dumnezeu este, în acelaşi timp, în concepţia poetului nostru, una extrem de cinică, de dramatică, omoară şi inspiră moarte, dă viaţă, ia viaţă, o face după reguli de Sine stabilite: „m-am hotărât să nu mai scriu despre moarte/ niciodată/ ce idee grozavă!/ ai exclamat/ şi ţi-ai trecut fericită palmele dintr-una în alta/ ca atunci când nu ştii dacă e mai bine să aplauzi/ ori să mulţumeşti cerului/ ţi-ai aşezat capul pe umărul meu/ şi ai şoptit/ ce idee grozavă/ se vede că azi e duminică/ ziua în care Dumnezeu a fost/ în sfârşit/ liber” (M-am hotărît).
          Timpul pe care îl trăim, în care am intrat cu toată fervoarea, este nu o materie consistentă/ inconsistentă pe care o consumăm (o trecem/ petrecem), ci este „un departe” la capătul căruia se află implacabilul: „deseori mă bucur de lucruri atât de neînsemnate/ încât mă suspectez/ că nu prea ştiu ce vreau de la viaţă/ sunt la jumătatea ei/ şi îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu/ e propria mea moarte” (Jucărioara de un leu). Vorba lui Heidegger: „Nu se poate pune întrebarea ce este timpul, deoarece în cazul acesta, se postulează, implicit, că timpul este”. Iar mai înainte, Bergson spunea că „durata înseamnă libertate pentru viitor”. Concluzia ar fi că sîntem liberi în măsura în care mai avem cît de cît de trăit. Chiar aşa e, dacă aş (am) şti că mai am (avem) cîteva sute de ani de trăit (sau cîteva mii?) aş (am) avea altă atitudine în faţa clipei care tocmai trece, total neatentă. Altfel?
          Dincolo de tema/ temele cărţii, enunţată în titlu, care îţi sugerează o cale de comentat, avem în poezia lui Robert Şerban din „Moartea parafină” (dar şi din precedentele cărţi) un complex spectacol al imaginilor, al poeziei care nu se supune nici unei structuri prestabilite, care îşi consumă propria libertate, fie în complicitate cu memoria, fie în complicitate cu datele culturale dobîndite, devenite obsesie: “în faţa mea/ neclintită/ o femeie înaltă/ încălţată în cizme albe/ înalte şi ele/ braţele-i stau/ de-a dreapta/ şi de-a stânga trupului/ stângul e prins în ghips/ de la încheietura palmei/ până sub cot/ de minute în şir o privesc din spate/ meticulos/ ca pe zimţii unui timbru (O lucrare de Duane Hanson). Aici aş putea adăuga, ca o replică poetică, la faptul că o femeie văzută din spate seamănă cu zimţii unui timbru, un poem emblematic de la Aurel Dumitraşcu : « Privită din spate,/ orice femeie/  seamănă/ cu o maşină de scris ». Am mai putea spune azi că, privită din spate, o femeie seamănă cu unitatea de bază a unui computer? Sau cu profilul unui mouse?
          Iată un ingenuu spectacol al iniţierii în arta de a împărţi/ aduce moarte, fixată în memorie: „la puţin timp după ce samantha făta/ bunica mă punea să aleg unul dintre căţei/ pe care să-l păstrăm/ ceilalţi erau băgaţi într-un sac/ şi duşi la râu ori în zăvoi/ câteva zile o tot lungeam/ şi îi spuneam că mi-e foarte greu/ să aleg doar unul/ pentru că toţi sunt la fel de frumoşi/ şi seamănă leit între ei/ o priveam în ochi/ şi o minţeam cu seninătate/ aşa cum se cade să priveşti/ moartea/ şi să o minţi” (Fericita zodie a cîinelui). Mai departe, într-un text care reprezintă o dată din calendarul Revoluţiei Române, „băietanul” îşi descrie propria stare/ disperare şi faptul că şi-a pus în buzunarul de la piept, în dreptul inimii, un pumn de monede, ca în cazul în care un glonte s-ar îndrepta spre acel loc, acesta să ricoşeze sau să se oprească. Scena a fost tema unui film celebru, „Un dolar găurit”, care a încîntat multă lume (Dollaro bucato; din 1966, cu Giuliano Gemma, Ida Galli, Pierre  Cressoy. Merită să-l vedeţi!). Intrarea în istorie, chiar dacă e una sîngeroasă, e tot o intrare în poveste: „un pumn de monede/ am pus/ în buzunarul din dreptul inimii/ iar ea îmi tresălta/ sânul de metal/ ca pe al unei femei ce se pregăteşte/ de dragoste/ cu ochii mei văzusem un ban împuşcat/ şi era bun/ vânzătoarea l-a primit chiar dacă înainte/ l-a întors pe-o parte şi pe alta/ de câteva ori/ glonţul nu trece pe-acolo/ nu trece pe-acolo/ îmi tot repetam/ şi mi se părea că inima-mi zornăie a curaj/ pe şira spinării/ aşa cum spunea bunicul/ când îşi amintea de pe front/ sudoarea cobora încet şi rece/ ca un fermoar cusut direct pe piele/ în buzunarul din dreapta/ îndesasem/ o ruptură de hârtie/ pe care am scris în pripă un rând/ convins că o să fie ultimul/ dar salvatorul paginilor/ din caietul cu spirală de sârmă/ în care povesteam/ ca orice băietan/ cum mă pregăteam/ pentru dragoste/ ori pentru nimic” (23 decembrie 1989). Viaţa-film, viaţa poveste apare şi în alte poeme din carte: „viaţa-mi pare o vechitură de film rusesc/ cu cadre largi/ monotone/ prin care mai trece câte-un personaj/ ce vorbeşte-n dodii/ se mişcă nefiresc/ şi trăsneşte a moarte/ ce altceva aş vrea?/ nu mai sunt nici eu tânăr/ din când în când mă-nţeapă la inimă/ pantofii mi-au rămas la fel de boţiţi ca anii trecuţi/ fiindcă nu ies niciunde/ nicăieri/ de mult trebuia să vină un cutremur/ care să aducă sfârşitul/ dar nu asta mă interesează/ nu asta tot aştept/ ci replicile/ minunatele replici de după” (Minunatele replici de după). Într-un haiku viaţa este un reflex al poveştilor cinematografice care ne-au nutrit: „azi Dustin Hoffman/ face şaptezeci de ani/ am îmbătrânit”.
          Remarc poemele scurte, sentinţe poetice memorabile care reverberează deopotrivă în inimă şi în minte: „vin dintr-o ţară/ în care crucile/ nu fac/ niciodată/ păianjeni/ la/ subţiori” (Să mă prezint puţin); în alt text, dedicat prietenului Cosmin Lungu: „mi-a murit un prieten/ e ca şi cum aş fi rămas fără o mână/ sunt tot eu/ dar nu mai sunt eu tot”; sau o imagine deloc stranie, suportabilă, a cimitirului:  „ştiu locul/ unde vântul/ umflă/ plămânii morţilor/ şi apoi/ îi ridică/ la cer” (Locul); ca şi acest „acatist” care încheie cartea, o rugăciune spusă la capătul lucrului făcut bine, cu teamă şi cu speranţă, disimulînd frica de neant în disperarea de a fi, o stare prezentă în tot volumul: „Doamne Dumnezeule/ ce bine că eşti sus/ tot timpul/ ca să mă pot agăţa/ de Tine/ din când în când”.
          Substanţa poeziei lui Robert Şerban este dramatică, fără ca dramatismul să îţi dea frisonul extincţiei, al apropierii neantului. E un dramatism colocvial, suportabil, poetic, mincinos. O minciună artistică, evident. Cine trăieşte împăcat cu viaţa, se împacă şi cu moartea. Şi o face la modul superior, fără să banalizeze intrarea în veşnicie, acolo unde la capăt se află Dumnezeu. Şi aici fac din nou recurs la cîteva rînduri scrise de Aurel Dumitraşcu în „Carnete maro”, la 11 septembrie 1990, ultima zi în care mai scrie în jurnal, înainte de a muri: „Uneori te concentrezi şi te gîndeşti la Dumnezeu. Spitalul este singurul loc în care te poţi gîndi profund la Dumnezeu. Cînd te concentrezi înspre el, toate durerile de cap dispar şi o linişte, cum n-ai mai încercat în alte situaţii, te inundă. La ce echilibru universal ai acces?” Dumnezeu, deci. Şi asta o spune un poet/ om/ intelectual care în toate paginile de pînă în acel moment îl punea pe Dumnezeu sub semnul întrebării, al negăsirii. Dacă ar mai fi trăit cîteva zile poate că Aurel ne-ar fi spus şi acest lucru, despre chipul viziunilor sale din acel moment. 
          Poezia lui Robert Şerban evoluează pe linia subţire dintre fizica sufletului şi metafizica trupului, desfăşurînd viziunile sufletului care îşi suportă (cu greu) condiţia de trăitor într-un singur trup. Vorba lui Emmanuel Lévinas, pomenit mai înainte: „Viaţa se produce în timp, dar mai ales dincolo de timp”. Ceea ce poeţii adevăraţi demonstrează dintotdeauna.   

Adrian Alui Gheorghe
Piatra Neamţ, 16 ianuarie, 2015

Citit 2769 ori

comentariu

  • Nicolae Boghian

    Și starea de moarte e grea/ și plină de trudă,până ce simți încetul cu încetul puțină eternitate...Rilke spune mai departe că te dezveți de cele omenești așa cum te lași de sânul mamei E cea mai dulce înșelare a morții după Turbinca lui Ivan al lui Creangă.Poezia e și ea o înșelare a morții,dar cu imprevizibile rezultate. Edgar Lee Masters a făcut din moarte o comedie mai umană și mai clocotitoare decât viața la Hollywood !
    N. Boghian

    Nicolae Boghian Miercuri, Ianuarie 21, 2015 Link la comentariu

Lasă un comentariu