Cautare

Andrei Alecsa – un shot de Ted, două de Sylvia

Evaluaţi acest articol
(5 voturi)
5.0 din 5
Andrei Alecsa – un shot de Ted, două de Sylvia

Andrei Alecsa – « un shot de Ted, două de Sylvia »
(Editura CHARMIDES – 2014)

          O carte de debut care îl încălzeşte efectiv pe cititorul de poezie (care sînt) este „un shot de Ted, două de Sylvia„ (Editura CHARMIDES – 2014), semnată de Andrei Alecsa. Deşi este un (post-)douămiist prin situare cronologică (născut în anul 1988), Andrei Alecsa nu pare să ţină prea tare cont de tendinţele poeziei din generaţia sa, asumîndu-şi o libertate care e, în fapt, marca sa personală. Din cîte ştiu cartea a apărut la capăt de an, fapt care dezavanteajează efectiv pe oricare autor care contează în eventualele topuri, la anchetele despre producţia de carte a unui an, la eventualele discuţii pentru premii. Cum topurile, evaluările şi discuţiile despre producţia de carte a anului precedent se fac în primele luni ale noului an, o carte apărută în noiembrie sau decembrie nu are prea multe şanse să fie luată în seamă, pentru că nu a avut timp să circule, să fie citită, comentată. Acest fapt a făcut, de altfel, ca volumul lui Andrei Alecsa să nu intre în discuţie la premiile naţionale aflate sub egida Zilelor « Mihai Eminescu », purtînd titlul de « opera prima » acordate unei cărţi de debut din anul precedent, la 15 ianuarie, la Botoşani. Eu însumi am ratat, în timp, circulaţia şi « valorizarea » cîtorva cărţi, cîteva esenţiale pentru mine, datorită faptului că am ţinut să îmi adaug volumele noi sub pomul de Crăciun, publicîndu-mi-le în luna decembrie. Dragi poeţi tineri (şi nu numai !), ţineţi cont … ! 
         Primele lucruri de apreciat în poezia lui Andrei Alecsa îl reprezintă retorica dezinvoltă, o frazare pe spaţii largi, lestul prozaic nu atîrnă, este aglutinat, încorporat textului poetic. De asta voi folosi citări mai ample, uneori texte întregi, pentru a permite eventualui cititor să înţeleagă « montura » textului, a imaginilor care compun textele, pentru că imaginativul este o calitate intrinsecă a poeticii foarte tînărului confrate. Un baroc de sorginte anglo-saxonă, gen Alan Brownjohn sau Frank O`Hara, este prezent în textele sale care nu (îşi) refuză nici sarcasmul liric: « după ce ne-a creat, dumnezeu nu a suflat/ duhul sfânt asupra omului/ ci/ ca un frate mai mare/ l-a obligat pe frat-su mai mic/ adam/ să tragă o liniuţă de praf de dumnezeire…/ totul a fost însă o farsă/ ce a tras de fapt adam pe nas/ a fost acea veşnică pendulare a minţii/ între fructul mereu crud şi fructul/ care se preacoace ca apoi să cadă/ şi să putrezească…/ e setul doi şi Nadal loveşte cu dreapta inversă/ întocmai precum mingile lui/ de atâta topspin/ mintea noastră se ghemuiește în ea însăşi/ la Roland Garros stă să plouă/ în afara noastră norii galopează furibund/ iar înlăuntrul nostru/ picăturile de ploaie cad cu încetinitorul/ aşa că mai avem vreo câteva veacuri/ până la prima rază de linişte…/ dar ei…nu…/ ei muşcă unul din celălalt fără încetare/ pe Philip Chatrier miroase a fruct verde crud/ în noi miroase/ a fruct răscopt/ ştiu prea bine că noi/ (ştiu că mai sunt şi alţii ca mine în lume)/ ne-am ales greşit câmpul de luptă/ şi cu fiecare poem încerc să resuscitez mintea/ din hăurile putreziciunii/ am furat de la Nadal arta apărării/ uitând de contraatac/ iar adversarul mă împinge tot mai în spatele terenului/ astăzi însă rezist/ pentru că Alexandra e arbitru/ şi scoate toate mingile adversarului afară/ cu un zâmbet/ azi şi-a luat un parfum nou/ şi îl pulverizează peste terenul/ dinlăuntrul meu/ de atâta ploaie Paco Rabanne/ Djokerul din mine cere întreruperea meciului/ şi uite aşa se rupe seria lui căştigătoare de game-uri/ iar eu am parte de un timp binevenit timp de respiro/ pentru că ştiu prea bine/ că mâine e o nouă zi/ şi nu, nu o spun precum Scarlett O’Hara,/ mâine e o nouă zi/ şi s-ar putea să se joace fără arbitru! » (Ce am simţit la revenirea lui Djokovic)
         Există la Andrei Alecsa o evidentă exuberanţă a asociaţiilor şi numeroase schimbări de efect în plan semantic, care denotă adevărate sechele de suprarealism, o luxurie lexicală cu o imagistică uneori violentă. Este limpede că poetul nostru este « cititor de meserie », pentru că practică o reabilitare a realului în interiorul imaginarului ca la suparealişti, deşi în multe texte apare sancţionarea afectării intimiste printr-o retorică sincopat-discursivă, insinuantă şi aluzivă, ca la expresionişti: « ziua în care hotărăşti că vei da undă verde unui TGV/ pe o linie neghicită din ţeasta ta/ un TGV ce nu a ştiut vreodată ce e ăla un inorog…/ ziua asta nu se uită/ cum nu se uită cana de lapte/ pe care mama ţi-o aşeza dinainte/ înainte să mergi la şcoală/ cum nu se uită mirosul de flori de tei/ din serile alea mult prea înalte/ la tavanul cărora nu ajungeai/ deşi aveai un metru optzeci şi şase/ şi jucai streetball cu tovarăşii/ ai să aştepţi ca mama şi tata/ să se dezbrace de haina asta de viaţă/ care şi aşa le şade din ce în ce mai strâns pe trup/ apoi ai să te gândeşti la un mesaj de adio pentru fractu’/ ai să renunţi după o vreme la idee/ aşa cum au renunţat mulţi la a mai încerca să descrie/ liniştea de după Hiroshima şi Nagasaki/ ai să te mai dai de-a berbeleacul o vreme/ sperând că secreţia dintre coapsele vreunei femei/ are să te răcorească de arşiţă ca mentosanele/ când de fapt între coapsele ei nu ai să descoperi/ decât arşiţa Nevadei care împresoară Las Vegasul…/ oraşul ăsta însă nu există/ e doar o iluzie distilată din fuga celor prea bine văzători/ cărora imaginea unei mări fără de ţărm ori briză/ le înfloreşte pe buze în floare de urlet/ fără putinţă de ecou…/ şi, într-un moment nepotrivit,/ ai să-l revezi pe Brad Pitt/ Jesse James pe suprafaţa/ trosnindă/ a unui lac/ doar că tu nu ai norocul/ ca cineva să te ucidă/ ca un ocnaş în adâncurile propriului creier/ ai să-ţi tragi un tatuaj de prost gust/ poate o ancoră, o sirenă şi un baby jesus/ care să completeze sfânta treime a deşertăciunii…/ şi dacă până la urmă n-are să te doboare vreun TGV/ care nu a cunoscut vreodată vreun inorog/ şi dacă până la urmă are să te doboare/ banalul somn/ ai să-ţi dai seama că în Las Vegasul tău/ poezia a încasat gloanţele pregătite/ pentru ruleta rusească. » (Las Vegas)
        Andrei Alecsa nu are nimic din ezitările debutanţilor care încearcă stîngaci cuvintele şi asocierile de imagini, natura şi antinatura se regăsesc cu cel mai mare firesc din lume pe acelaşi centimetru pătrat de text, nu pare să caute stări poetice, ci mai degrabă încearcă să producă o poetizare a stărilor : « ca o bătrânică scandalizată/ de prețurile tot mai mici ale vieții/ și/ de felul în care studenții/ folosesc cearcănele drept arme albe,/ sinuciderea se retrage/ boscorodind/ din balconul lui ari,/ aflat totuși la tentantul etaj 4./ ari e femeie/ ari e un mustang/ și/ dacă ai noroc/ și răbdare pentru un ritual/ cu țigară/ cafea și/ kinder bueno/ poate că ai să o vezi și tu într-o zi/ pe femeia mustang/ dintr-un balcon de la etajul 4/ așa cum am văzut-o și eu scuturându-și coama roșcată … » etc. ( fragment din poemul « Din lumea celor care nu se sinucid »)
         Uneori discursul este prea încărcat, prolix, ca efect al unei false oralităţi, a unei euforii controlate cu elementele unei realităţi mereu paradoxale. Dar un aer grav-amuzant pluteşte salvator peste realitatea textului: « în noaptea asta întunericul nu mai muşcă/ îmi linge apăsat pleopele/ vrând parcă să-mi spună că şi magazinele non-stop/ au uneori nevoie de odihnă/ în seara asta am ratat rubrica meteo/ şi m-am trezit cu spinarea unui râu ieşit din matcă/ frecându-se felin de uşă/ am fost cam leneş în ultima vreme/ nu am reparat pragurile/ nici ferestrele/ şi apa se strecoară pe nesimţite în casă/ şi-s mulţi colibri în cameră/ ce se izbesc de pereţi/ inimi de colibri/ ficaţi de colibri/ limbi de colibri/ preluate de guri înfometate/ de şobolani cu branhii/ şi apoi regurgitate/ apa asta se preface într-o supă/ pe care umbra refuză să navigheze/ de teamă să nu-şi păteze ciolanele/ şlefuite în fiecare dimineaţă/ supa escaladează liniştit marginea patului/ îmi scuipă fiori călduţi/ pe mâini/ pe picioare/ pe piept/ fiori vicleni în faţa cărora/ pielea se deschide/ am înjurat lacrimile înapoi în găvane/ şi, pentru că nu-i nimeni aici/ să-mi strige să mă ridic,/ las pleopele să cadă/ deodată suntem tineri iar/ şi ne jucăm/ de-a pescăruşii ciugulind nonşalant/ caşaloţi eşuaţi. » (În loc de recviem). Drogurile sau poezia ca drog, atunci cînd însăşi realitatea imediată nu este un drog care se insinuează în sînge, în imaginaţie, sînt prezente în multe dintre textele lui Andrei Alecsa. Realitatea ca drog, cînd nu e vorba de drogul ca (i)realitate, are un rol anti-traumatic pentru poetul care pare să asculte îndemnul lui Baudelaire, de altă dată, care spunea : « Îmbătaţi-vă ! Cu vin, cu poezie sau cu virtute, dar, îmbătaţi-vă ». Iată cum apare la Andrei Alecsa această beţie a simţurilor, comparabilă ca deformare a realităţii cu poetica lui Ion Mureşan : « (…)  aşa că urmărim în continuare cum se stinge lumina/ noi nu împuşcăm cai/ ci, fiecare lovit de drogul preferat,/ ne îndrăgostim pentru ultima dată/ şi împărţim un trip/ în care ne ridicăm de la masă/ punem mâna pe lopeţi/ şi aruncăm pământ uscat/ peste trupul animalului/ care creşte şi descreşte tot mai rar. » (Fragment din poemul “Replici decalate”, citabil în totalitate)
       Sentimentul realului care răneşte poate fi disimulat prin candoarea genuină, marcă dintotdeauna a poeziei. Astfel, un poem, care încheie cartea, este o adevărată « moarte a căprioarei » personală : « atunci când o pereche de faruri, în noaptea târzie/  (…)/ atunci când mâncam cea mai bună cină posibilă/ iepure lovit de maşina tatei/ îl mâncam cu înverşunare, încordaţi,/ sufletul îi era aproape viu, aproape că respira,/ aproape că dădea să o taie pe uşă afară/ şi să ne lase cu ochii în lună/ fratele meu şi cu mine făceam mereu întrecere/ oare care dintre noi avea să regurgiteze cel mai frumos/ ghemotoc din blană de frică .../ ghemotoacele i le dăruiam mamei, iar ea ne făcea din ele/ haine noi/ care să ne apere de umbrele ce s-au ridicat/ împotriva noastră. » (Atunci când o pereche de faruri)
          Ca orice poet adevărat, Andrei Alecsa anunţă o sensibilitate proprie care adună experienţe poetice din toate generaţiile, contopindu-le într-un discurs care îl individualizează între debuturile acestor ani. Contactul cu poezia generaţiilor care i-au premers, asumată ca mediu de dezvoltare a propriului spirit şi discurs poetic, îi crează e un atu de perspectivă. Andrei Alecsa poate să facă gaură în cerul poeziei, dar poate şi să se rateze spectaculos. Căci, s-au mai văzut cazuri, supraconştiinţa poetică poate fi, uneori, inhibitorie. Ar fi păcat ca juriile care judecă producţia de carte a anului 2014 să nu ţină cont de volumul lui Andrei Alecsa. Şi asta nu pentru că Andrei Alecsa ar avea nevoie de premii, ci pentru ca juriile să se menţină în judecăţile lor în sfera valorii, « diseminînd » interesul şi spre poeţii care trăiesc, la un moment dat, în provincie. Prea adesea, în ultimii ani, radicalismul « etic », chiar a poeţilor tineri, a tinerilor critici, s-a manifestat doar în favoarea grupului şi a zonei de interes proprii. 

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 22 ianuarie 2015

Citit 7803 ori

Comments

  • AAG

    Da, draga Nicolae Boghian, dar realul este umbra ficţiunii, un reflex palid al unui sentiment, vorba lui Platon.

    AAG Vineri, Ianuarie 23, 2015 Link la comentariu
  • Nicolae Boghian

    Și realul poate fi somat să se predea cu tot ce are la brâu și pe sub cămașă.
    Dichisul este să-i pui cătușele până nu vine femeia să-l ușureze de toate...N. Boghian

    Nicolae Boghian Vineri, Ianuarie 23, 2015 Link la comentariu

Lasă un comentariu