Cautare

Vasile Spiridon - Apărarea şi ilustrarea poeziei

Evaluaţi acest articol
(8 voturi)
4.0 din 5
Vasile Spiridon - Apărarea şi ilustrarea poeziei

Vasile Spiridon - Apărarea şi ilustrarea poeziei
(Editura Timpul, Iaşi, 2009)

     „Suntem ceea ce citim”, spune Harold Bloom în cartea sa despre canon, lucru pe care l-or mai fi spus alţii, o mulţime, înaintea sa. Dacă e să luăm de bună aserţiunea de mai sus, atunci putem simplifica lumea din jur, înghesuind mulţimi întregi într-o schemă, după ceea ce citeşte fiecare. Dacă citeşti prozatorii ruşi, de exemplu, automat te situezi în categoria cetăţenilor (oamenilor) care caută abisurile sufleteşti, psihologiile limită, fantezia care roade pe dedesubt realitatea imediată. Aceşti cititori, ca oameni, au întotdeauna „o problemă” care, chiar prin dispariţia lor, rămîne nerezolvată. Dacă citeşti prozatorii francezi, fiind un pasionat al cărţilor cu parfum de Paris, cu mireasmă de vin de Bordeaux sau madlenă care se înmulţeşte la infinit în memorie, ar trebui să fii un „bon viveur”. Dacă mai citeşti şi literatura „voyoristică” franţuzească, asortată la brînza cu mucegai multicolor, zici că l-ai prins pe dumnezeul ateilor de un picior. Dacă citeşti numai cărţi de eseuri (sau eresuri? că anagramat tot aia iese!) ar trebui să ai comportament intelectual mai aparte, deviant chiar, apropiat de cel al unui pilot de încercare sau de biciclist pe o frînghie întinsă peste prăpastie. Cititorii exclusivi ai cărţilor de dragoste fac, probabil, cuperoză, au nasul roşu, răcesc foarte uşor. Pe cititorii care se delectează numai cu cărţi poliţiste, căci vor fi fiind şi dintre aceştia, îi recunoşti, probabil, după faptul că scormonesc cu privirea în ochii tuturor trecătorilor de pe stradă, ca să vadă primii victima din om, să depisteze iute pe asasinul copilului din fiecare…! Vor mai fi fiind şi alţii? Nu-i luăm în calcul, evident, pe cetăţenii care nu citesc nimic, aceştia fiind fiinţe aparte în „staulul” social.
     De ce spun toate acestea? Pentru că mi-e foarte greu, prin grila de lectură aruncată ca din întîmplare de Harold Bloom, să-l definesc pe dînsul, rarul, ubicuul, neînţelesul, alesul, Cititorul de Poezie. Şi încă un amănunt: cititorul de poezie românească! Că dacă ar fi poezie franţuzească, ar fi (să zicem) mai simplu: l-aş vedea (iute) pe cititor ca distilator de parfumuri în vreun laborator de la marginile Parisului, încercînd să intre în centru, subversiv, pe sub podul Mirabeau. Dacă ar fi poezie americană, cititorul ar fi, poate, un negru care nu înţelege de ce albii nu vorbesc cu cuvinte albe, sau un alb care are nostalgia vremurilor în care pieile roşii îşi pictau pe chip măşti tragice de european fără căpătîi…!
        Dar să (ne) revenim!
      „Dacă omul este ceea ce citeşte”, atunci criticul de poezie, cititor profesionist desigur, este (devine) un fel de sumă a lecturilor sale. Nu altfel, îmi închipui, este Vasile Spiridon, criticul de poezie care s-a apucat să descîlcească drumurile fără capete ale liricii noastre, de ceva vreme şi o face de parcă ar fi preluat ceva din treaba lui (unui) Sisif, în domeniu. Ce ziua urcă Vasile Spiridon pe culmile lizibilului, explicînd şi poezia cea mai dificilă profanilor (studenţii săi, să zicem, ca să nu vorbim în vag!), noaptea vin cititorii (dar şi necititorii) şi rostogolesc într-o ipotetică vale, în care valorile sunt într-o confuzie fără nume. Uneori valea se transformă în „valea plîngerii” şi atunci cu sentimentul egal cu cel al poetului căzut la datorie, Vasile Spiridon vine şi salvează unicitatea cu toată dragostea de poezie dovedită în încercările vieţii literare de la noi.          
     De aici a apărut (s-a nutrit) şi această aventură (carte) care are un nume mai mult decît explicit, „Apărarea şi ilustrarea poeziei”, deşi gîndul iute m-ar fi dus la „lustrarea poeziei”. Că asta face Vasile Spiridon, în calitate de cititor profesionist, mai purifică o dată, acolo unde, mai înainte a trecut poetul în calitate, să zicem, de sacerdot. Căci ce este, la originea ei, lustraţia? Conform definiţiei de dicţionar, este un rit roman de purificare, avînd drept scop eliberarea de influenţele rele asupra unor oameni, a unui spaţiu de locuit. Ritualul, uneori însoţit şi de un sacrificiu animal, se oficia la distanţe de cinci ani, de asta perioada dintre două „censuri” se mai numea şi lustru. Limpede, nu ? Şi dacă e aşa, criticul pare să devină un avatar al tuturor poeţilor pe care îi destructurează, reîncarnîndu-se succesiv în fiecare. Şi multă treabă (şi viaţă) de aici încolo are, astfel, Vasile Spiridon, pentru că de la Eminescu şi Nichita Stănescu şi pînă la Gellu Dorian sau Nicolae Panaite, o mulţime de vieţi (poetice) îi stau în faţă, de cheltuială. Asta dacă judecăm numai după sumarul cărţii noastre, care reprezintă o foarte mică parte din opera de comentator de poezie a lui Vasile Spiridon.
     Fiecare critic român are în rucsac bastonul de director (formator) de opinie şi legitimaţia (legitimarea) de a scrie o istorie a literaturii, musai de peste două mii de pagini care să încaiere generaţiile între ele. Scriind despre scriitori din generaţii diferite, Vasile Spiridon face un gest paradoxal, de generozitate, împăcînd metaforele din momente literare diferite prin discursul critic, dînd o coerenţă de valoare şi intensitate poeziei române de azi şi dintotdeauna.
     Cartea se deschide cu un studiu despre Eminescu, firesc, e un fel de a da bineţe celui care a făcut albă, pentru toată lumea, pîinea neagră a literaturii române.   
     Urmează Nichita Stănescu, poetul în intimitatea căruia Vasile Spiridon şi-a lustruit gustul pentru poezia adevărată, probînd cu un doctorat luat în forţă, că un critic adevărat se îndrăgosteşte de modelele sale, ca pictorii care pictau nudurile numai după modele bine alese.
     Gellu Naum, Ioanid Romanescu, Florin Mugur, Dan Laurenţiu, Gheorghe Pituţ şi Mihai Ursachi sunt poeţii care au ales exilul cerului (întotdeauna) prea devreme, scrijelind cu aripa talentului lor un cer care se deschide numai celor cu har. Vasile Spiridon este, în acest caz, un avocat care îi apără la o nouă înfăţişare, a postumităţii, mediind o împăcare pentru veşnicie cu primul raft al poeziei româneşti.
     Dacă Harold Bloom spunea că eşti ceea ce citeşti, eu cred că eşti, mai ales, ceea ce subliniezi. De asta, un critic literar poate fi prins pe „picior de start” sau pe „picior greşit” în funcţie de ce subliniază din cărţile pe care le comentează.
     De asta, ca să susţin tot demersul nostru de pînă acum, am ales din texte cîte un vers din fiecare autor prezentat de Vasile Spiridon, ca să dovedim unitatea de simţire a poeziei noastre, gustul criticului, starea poetului român, de azi şi de dintotdeauna, coerenţa între epoci îndepăratate sau apropiate. E un poem original? De ce nu?
     Cetiţi, rogu-vă, ce a ieşit, făcînd abstracţie de numele de la capătul fiecărui vers. Titlul poate fi oricare, ceva după Eminescu, să zicem.
     Iată ce a ieşit:

Fiind bătrîn, păduri cutreieram…

Nu cred în înrădăcinare; eu sunt un înotător (Nichita Stanescu)
Sau, poate, copacul-animal (Gellu Naum)
Dar deodată miroşi a sicriu năruit (Petre Stoica)
Doamne, e frig: cineva mi se iscăleşte pe inimă cu un ţurţure (Florin Mugur)
Şi paşii noştri par copii ai nimănui (Dan Laurenţiu)
Nomad în mine însumi, abia mă încălzesc la focul iluziei (Ioanid Romanescu)
Ce mare-i pământul, dar nu mai am loc (Gheorghe Pituţ)
Toate cărţile sunt guri de canale duhnind (George Vulturescu)
În zadar strig din interiorul poemului, ca într-un beci osânditul (Gellu Dorian)
Nici un mare scriitor nu a murit la bloc (Emil Nicolae)
Închide toate uşile afumă pereţii stinge oglinzile (Ion Tudor Iovian)
De fapt şi moartea-i plictisită un animal cu nervii la pământ (Ioan Moldovan)
Mireasă, mireasă, ce fel de coasă este aceea la tine? (Mihai Ursachi)
Singură metafora îl mai poate învia pe Lazăr (Lucian Vasiliu)
Dacă vei fi singur îţi vei aparţine în întregime (Daniel Corbu)
E noapte şi cuvintele-s în clocot, albăstresc ştreşinile … (Nicolae Panaite)
  
     În “apărarea poeziei” (româneşti; dar universală prin acuitate şi har!) Vasile Spiridon a adus argumente credibile, fără patima criticului care provincializează tot ce prinde, cum sînt mulţi în lumea noastră, fără umorile comentatorului care iubeşte numai ce înţelege şi simte; iar pentru “ilustrarea poeziei” a folosit (şi) de astă dată tuşa sigură a desenatorului care smulge dintr-un peisaj (cel al poeziei române, de azi şi de ieri!) numai liniile care definesc înălţimea.

Adrian  ALUI GHEORGHE  

Citit 2500 ori

Lasă un comentariu