Cautare

Constantin Acosmei - Jucăria mortului

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
5.0 din 5
Constantin Acosmei - Jucăria mortului

Constantin Acosmei - Jucăria mortului
(ediţia a IV-a, revăzută, Editura Casa de pariuri literare, 2012)


          În poezia română de azi Constantin Acosmei este o excepţie care întăreşte o serie de reguli nescrise. Cu cît se ascunde mai mult, cu atît este văzut mai bine. Cu cît tace mai mult, cu atîta este auzit mai bine. Cu cît nu scrie nimic nou, cu atîta este mai prezent în realitatea literară. Singura sa carte se numeşte destul de straniu, dar şi provocator, „Jucăria mortului” şi a apărut în patru ediţii (1995, 2002, 2006, 2012), cu foarte mici adaosuri de la o ediţie la alta. Prima ediţie a cărţii, cea din 1995, a apărut la Editura Pan, în colecţia „cărţi de un leu” şi a fost lansată la o manifestare a revistei „Poesis” la Satu Mare. Fiind aşa de ieftină, doar un leu, cineva a vrut să cumpere tot tirajul, vreo sută, două sute de cărţi, fapt care a dus la „raţionalizarea” vînzării, fiecare cumpărător avînd dreptul ... doar la două exemplare!  
          Şi încă o paranteză, ceva mai lungă ...! Am încercat să inoculez, pe vremuri, unor şcolari/ învăţăcei care aveau în faţă tot orizontul alfabetului, că iubirea ar putea fi, după cele mai autorizate aprecieri, numele poeziei. Era o perioadă în care bucata de pîine era simbol, iar poezia putea fi monedă de schimb pentru supravieţuire într-o republică puternic ideologizată. Căci asta era România anilor optzeci, nouăzeci, mai mult un peisaj decît o ţară. Între şcolarii mei de atunci s-a numărat şi Constantin Acosmei. Eram, cred că în 1984, profesor la şcoala din Pipirig, acolo unde s-a născut mama lui Ion Creangă, ca fiică a clopotarului David Creangă. La Casa de cultură din Tîrgu Neamţ era metodist amicul Daniel Corbu. În aceste condiţii am înfiinţat la Tîrgu Neamţ un cenaclu literar al elevilor din zona Tîrgu Neamţ, cu numele de “Tinereţe fără bătrîneţe”, cu întruniri bilunare, duminica, la care am invitat copilandrii care aveau ceva de spus la nivelul metaforei. În prima duminică au fost de faţă peste şaizeci de elevi, mare parte însoţiţi de profesorii şi învăţătorii lor. Aurel Dumitraşcu venea de la Borca însoţindu-şi grupul de copii talentaţi de prin şcolile unde îşi cîştiga pîinea cea de toate zilele. Vreme de vreo trei ore, fiecare şi-a spus poezeaua ilustrativă. Între cei prezenţi, care promiteau ceva, ceva, erau doi elevi de la şcoala din Valea Seacă, comuna Bălţăteşti (acolo unde Garabet Ibrăileanu şi-a scris romanul “Adela”!), era vorba de Antoaneta Dohotariu din clasa a şasea şi de Constantin Acosmei din clasa a cincea. Cel care i-a adus la cenaclu era profesorul (lor) de matematică al şcolii, cred că se numea Savin (o spun pentru rigoare?), care voia să aibă o scuză şi o confirmare pentru că cei doi elevi nu aveau treabă cu obiectul său, fără să fie nişte elevi de duzină. Erau prea aiuriţi.          
          Din prima clipă cei doi şcolari au devenit (erau) nişte excepţii. Şi Costică Acosmei şi colega lui, Antoaneta Dohotariu, scriau ceva care nu semăna cu nimic din ceea ce scriau congenerii lor: era vorba de “nişte poveşti” în care subiectul era fie starea, fie ideea, fie excepţia. Lumea satului lor era împinsă în texte spre un carnaval continuu, imaginaţia celor doi era destul de tiranică şi fără limite. Amîndoi făceau „avangardă” fără să fi auzit vreodată ceva despre acest termen. Umorul absurd era cultivat cu ostentaţie, aşa cum doar copiii sînt în stare să rîdă în hohote în timp ce supun chinurilor un animăluţ de curte. Vreme de cîteva luni, cît am ţinut experimentul, cei doi citeau la sfîrşitul întrunirilor, deveniseră un fel de vedete greu de asimilat în/ de contingent. Dar dacă Antoaneta Dohotariu “a eşuat” în jurnalism, undeva pe la „proteve” parcă, Constantin Acosmei “a rămas încremenit” în poezie. 
          Cu momele şi amăgele, vorba lui Creangă, Constantin Acosmei a crescut (chiar dacă împotriva voinţei lui) şi a ajuns elev la Piatra Neamţ, la Liceul „Calistrat Hogaş”, acolo unde a lăsat – ca peste tot - mai mult impresii scrise, decît vorbite. Lucrul nu e chiar rău, fiindcă oricum trăim într-o lume în care aproape toţi se aud/ ascultă pe ei înşişi, încît un surdo-mut poate fi luat drept un auditor-spectator ideal. Bibliotecile din Piatra Neamţ (incluzînd-o aici şi pe a mea!) i-au fost lui Constantin Acosmei „regal” în toată această perioadă, cred că lectura a fost singurul fapt la care l-am simţit destul de hărnicuţ.
          Dar să închidem aici paranteza şi să ne întoarcem la „Jucăria mortului”. Poezia lui Constantin Acosmei place „din prima” sau o respingi de la primul text. În textele sale se întîmplă ceea ce Eluard numea, pe la 1930, drept „alterarea logicii pînă la absurd”. Sau am putea chiar să mergem pe mîna lui Andre Breton care plusa declarînd că numai absurdul mai poate fi generator de poezie. Şi Constantin Acosmei a aflat aceasta, intuitiv sau, mai apoi, citind cu spor. Hugo Friedrich spunea, de altfel, că „umorismul” şi autorii care l-au practicat prin cultivarea absurdului a/ au dislocat aspectele reziduale ale lumii exterioare şi interioare în favoarea unei „presimţiri asociative”. În poezia lui Constantin Acosmei gustul cititorului obişnuit este bruscat, simţul comun este oripilat, grotescul este, de fapt, o faţetă a normalităţii privită (prea) îndeaproape: “În gang mă întîlnesc cu Domnul X./ E asudat, cu burdihanul lax./ Notez adresa: str. bl. ap. tel. fax./ Mă uit la ceas – e unsprezece fix./ Pe pod îmi taie calea un limax./ Mă-ntorc şi mă aplec – culeg un pix./ Mai merg. Ajung la magazinul mixt./ Îmi sar în ochi cutiile cu vacs/ Din raft. Și lada cu bricheţi de cocs/ Din colţ. Mă sprijin pe tejghea în plex,/ Privind tacîmurile de inox/ Împachetate-n foi rupte din DEX./ Îmi cumpăr un pahar de matrafox./ Ieşind, mă scarpin liniştit la sex.”(Sonet). Cred că orice profesor de literatură, care şi-a luat cu brio examenele trudind pe istorii literare convenţionale, scoate un sughiţ de surpriză şi e gata să leşine. Sau leşină de-a dreptul. Cartea lui Constantin Acosmei e plină de probe ale unui grotesc reieşit din combinaţia de „privire în ochii lucrurilor” şi asocieri paradoxale, trăsnite, ceea ce francezii au denumit cu expresia potrivită de „humour noir”: „ambulanţele intonează/ copleşitoare marşuri de triumf/ din cartierele mărginaşe/ se aud slab exploziile demografice/ însoţite de rafale prelungi de aplauze/ fiecare clipă trebuie dezamorsată/ ultimele noastre nopţi/ au fost luminate feeric/ de petele galbene de urină/ de pe cearşafuri/ am scris pe ultimul plic/ „anul unu după era noastră”/ voi coborî şi eu în refugiu/ cu aripile între picioare./ printr-o spărtură a zidului/ privesc cum se înalţă/ pe cel mai înalt catarg/ drapelul alb al patriei” ( scrisoarea unui provincial). Sau iată cum arată o „ars amandi” în viziunea lui Constantin Acosmei: „mi-am închis fălcile cu mîna/ şi mi-am vîrît pe rînd vîrful limbii/ în toate spărturile din măsele/ atunci ai întins mîna şi ai început/ să îmi încîlceşti părul – apoi/ totul în jur s-a acoperit de mătreaţă”.
          Daniil Harms şi avangardiştii ruşi intră şi ei în combinaţie cu poezia lui Constantin Acosmei. Cred, de altfel, că spiritul lui Harms a bîntuit prin cugetul lui Constantin Acosmei, chiar fără să îl fi citit la timp, dar fiind vorba de aceleaşi structuri paradoxal-paradigmatice. E ca şi cum ai privi cu o lupă puternică pielea trandafirie a unei adolescente, iar prin lentila care măreşte realitatea ai zări porii şi bubiţele care scapă percepţiei comune. Iată, pentru ilustrare, una dintre povestirile cu „humour noir” ale lui Daniil Harms apărută în volumul „Mi se spune Capucin” (Editura Polirom, 2008, traducere Emil Iordache”): „Kalughin a adormit şi a visat – cică şade el într-o tufă, iar pe lângă tufă trece miliţianul. Kalughin s-a trezit, s-a şters la gură şi a adormit din nou, şi a visat din nou, cică trece el pe lângă tufă, iar în tufă s-a ascuns şi stă miliţianul. Kalughin s-a trezit, şi-a aşternut sub cap un ziar, ca să nu-i curgă mucii direct pe pernă, şi iarăşi a visat cum, cică, şade el într-o tufă iar pe lângă tufă trece miliţianul. Kalughin s-a trezit, a schimbat zarele, s-a culcat şi a adormit din nou. A adormit şi a visat iarăşi cum, cică, trece el pe lângă tufă iar în tufă şade miliţianul. De data asta Kalughin s-a trezit şi a hotărât să nu mai doarmă, dar a adormit pe loc şi a visat cum, cică, stă el ascuns după miliţian iar pe lângă ei trece o tufă.” (Visul). Personajele poetice ale lui Constantin Acosmei au şi ele aceeaşi buimăceală, seria de „relatări”, ale copilului şi ale bătrînului, care constituie o bună parte din carte, au aceeaşi construcţie, acelaşi absurd schizoid:  “Într-o după-amiază mi-a venit cheful să umblu fleaura prin oraş. După ce am ieşit dintre blocuri, am/ zărit o bancă liberă lîngă trotuar şi m-am aşezat pe un colţ – să-mi trag puţin sufletul. Nu mă tăia/ capul încotro să apuc. Din cînd în cînd îmi prindeam strîns, cu două degete, sprîncenele stufoase,/ apoi închideam ochii şi smuceam (în acelaşi timp şi cu aceeaşi putere) – să văd/  din ce parte se smulg/ mai multe fire. Din cînd în cînd adunam salivă,/ scuipam în palma stîngă şi o ţineam deschisă, apoi/ ridicam mîna dreaptă şi loveam pe mijloc cu muchia palmei – să văd în ce parte sare scuipatul./  Cînd s-a făcut întuneric, şedeam înţepenit pe aceeaşi bancă, cu sprîncenele smulse şi cu gura uscată. Din/ cînd în cînd îmi răsuceam gîtul şi mă uitam peste umăr la miliţianul ivit în mijlocul intersecţiei, care/ şuiera şi gesticula fără oprire, chiorît de farurile maşinilor.” (Relatarea unui bătrîn).
      Există o tiranie a inocenţei, proprie  (tot sau mai ales) ruşilor, o carte apărută recent, „Sectanţii”, a lui Iuri Mamleev (Editura “Curtea veche”, 2000) e o probă de grotesc dus pînă la ultima consecinţă.
 Un personaj, Petea, de exemplu “ … se distingea, într-adevăr prin faptul că prăsea pe trupul său jigărit şi curbat felurite colonii de ciuperci, eczeme şi coşuri, pe care le răzuia mai apoi – şi le mînca. Făcea chiar şi supă din ele. Şi se hrănea în felul acesta mai mult pe cont propriu. De altfel de mîncare aproape că nici nu voia să audă. Nu degeaba era atît de mîrced, încît viaţa se ţinea totuşi, pentru sine, în corpul acesta lung, cu faţa numai coşuri” (p. 24). Constantin Acosmei nu se lasă nici el mai prejos, descoperirea realităţii, în sensul de jupuire a ei, depăşeşte adesea imaginaţia lui Karl Rosenkrantz, cel care teoretiza despre „estetica urîtului”: „închid ochii deschid gura/ nişte scursori sînt zilele/ străzile tremură cu burta la stele/ maţele cîntă duios –/ închid ochii deschid gura/ în locul lacrimilor din orbite/ se scurg bucăţi de scuipat” (Pentru nimic în lume, 2) sau: „Am dat pătura la o parte şi am început să culeg în palmă de pe cearşaf firmituri de pîine, fire de tutun, coji de var, unghii tăiate, o zgaibă uscată. Am adunat în chiuvetă hîrtiile mototolite de sub pat şi le-am dat foc cu bricheta. Apoi am deschis robinetul şi scrumul a sfîrîit. Bucăţi negre de spuză au început să plutească prin cameră. Am ieşit pe balcon, mi-am încleştat mîinile pe balustradă şi m-am uitat în jos. De la blocurile vecine se auzea liturghia la un aparat de radio dat tare. Atunci am început să sughit. Am traversat camera şi am ieşit pe hol, lăsînd uşa numai alăturată. Aşteptam să o trîntească curentul, să mă sperii şi să îmi treacă sughiţul. Pe cînd făceam cîţiva paşi prin faţa uşii, ca să îmi distrag atenţia, am alunecat pe un scuipat. Nu m-am mai putut ridica. Am reuşit doar să mă sprijin cu moalele capului de perete. Am deschis gura şi am început să-mi clatin încet un dinte cu degetul.” (Relatarea unui bătrîn). La Mamleev, la Harms, ca şi la Eugen Ionescu, Cehov, Cugler-Apunake sau chiar la Caragiale personajele se mişcă uneori într-un spaţiu îngust, negăsindu-şi rostul, inventînd „rosturi”, căutînd să-şi justifice într-un fel existenţa, micimea, plusînd în universuri care se sufocă în/ de propria inutilitate. Iată ce spune acelaşi Mamleev, descriind nişte scene cu nişte cetăţeni care se mişcau sub inerţia inutilităţii, care îşi inventau cauze stranii şi obscure: “Posesorul inexplicabilei feţe de om degenerat înhăţă un pisoi şi, încordîndu-se, îşi înfipse dinţii în gîtul lui … Lăsîndu-se pe vine, subţiraticul schiţă cîteva gesture stupide, ca într-un ritual şi, scoţînd un ac, începu să înţepe ochii pisoilor. La rîndul lui, blondinul acunzîndu-şi feţişoara în pieptul firav şi înroşindu-se de pe urma efortului, dezmembră cu o pensetă trupşorul unei păsăruici. Cît despre tînărul cu cămaşă albă, acesta şedea pe buştean şi, sorbind din vinul lui sec, plîngea. Subţiraticul îşi mişca în aşa fel fundul, încît ai fi zis că se masturbează. Cel mic de statură, după ce decapită un pisoi, se apucă de celălalt: acestuia îi scobi ţeasta cu o sculă de cizmărie” (p. 57) Şi aşa mai departe. La Constantin Acosmei „amintirile din copilărie” au acelaşi parfum de stranie reducţie a universului la spaţiul unui coteţ de găini, incongruenţa dintre om şi lume este rezolvată prin descrierea punctuală a înecării, de această dată, a unei cloşti: „Găinile cotcodăceau asurzitor. Am intrat în şopron şi, suflecîndu-mi mînecile, m-am căţărat pe grinzi pînă la cuibarul făcut dintr-o ladă stricată, umplută cu paie. Cînd m-am apropiat, cloşca a început să se înfoaie, cîrîind şi cloncănind, năpustindu-se să mă lovească cu ciocul. Am făcut o fentă, am înşfăcat-o de o aripă şi am săltat-o în aer. Cloşca se zbătea, încercînd să mă apuce cu ghearele, şi pălăia cu aripa liberă, stîrnind colbul. Ținînd-o cît mai departe, fără să răsuflu, am sărit pe nişte surcele şi am ieşit din şopron. Apoi am prins capătul de sfoară înnodat de un picior (cu care fusese priponită de o şipcă putredă din gard) şi am tîrît cloşca în fugă peste arătură, pînă pe malul gîrlei. Acolo am băgat-o cu coada în apa rece şi am început să o scald.” (Relatarea unui copil).
          Întîlnim poezii-gag, care pot fi vizualizate cinematografic cu umorul de rigoare, în genul seriei „Stan şi Bran”: „m-am aplecat şi/ mi-am smuls covorul/ de sub picioare” (reverenţă) sau „o întîlnire” care e ca o ciocnire a galaxiilor, cînd se împrăştie stele verzi din belşug: „cînd ajungem faţă în faţă/ punga – pe care o ţin cu mîna/ stîngă – mă prefac că o scap/ ne aplecăm după ea în acelaşi/ timp şi ne izbim cap în cap”. Nu e simplu.
          În poezia lui Acosmei sînt prezente amalgamuri de obiecte, descrise aproape ritualic de parcă s-ar dori o fixare a lor într-un peisaj destul de sărac în elemente de care să îţi agăţi privirea sau cugetul. Mult mai puţin prezent e, însă, sufletul. De aici porneşte, de altfel, oricare criză, de la incoerenţa individului cu propriul sine, cu valorile sufletului. O spune şi Cioran în “Ispita de a exista” (Editura “Humanitas”, 2008, traducere Emanoil Marcu): “Printre vocabulele importante, există una a cărei carieră, deosebit de lungă, provoacă reflecţii melancolice. E vorba de Suflet. Rămîi uluit cînd te gîndeşti la starea lui actuală, la jalnicu-i sfîrşit. Pornise bine, totuşi. Amintiţi-vă ce loc îi conferise neoplatonismul: principiu cosmic, provenit din lumea inteligibilă. Toate doctrinele antice impregnate de misticism se sprijineau pe el. Preocupat nu atît să-i definească natura, cît să-i hotărască rolul în viaţa credincioşilor, creştinismul l-a redus la dimensiuni omeneşti, făcîndu-l să regrete nespus vremurile cînd îmbrăţişa întreaga fire, cînd se bucura de privilegiul de-a fi şi realitate copleşitoare, şi principiu explicativ… (…) Cui îi mai pasă astăzi de el? E pomenit doar din greşeală; locul lui e în romanţe: doar melodia îl mai face suportabil, îi mai ascunde bătrîneţea. Vorbirea nu-l mai acceptă: căpătînd prea multe sensuri şi slujind la prea multe, s-a ponosit, s-a hîrbuit, s-a degradat. Patronul său, psihologul, tot întorcîndu-l pe-o faţă şi pe alta, avea să-l dea gata. De aceea, singurul ecou pe care-l mai stîrneşte în conştiinţe este regretul asociat cu amintirea izbînzilor din vremuri apuse pe vecie. Şi cînd te gîndeşti că odinioară înţelepţii îl venerau, îl puneau mai presus chiar de zei, îi aşterneau universul la picioare!” (Furii şi resemnări, p. 153). Această alienare este, de altfel, cadrul general pe care evolează poezia lui Acosmei. Abulicul consumator de vise face mereu inventarul lumii din jur, obiecte şi fiinţe, să nu fie surprins cumva nepregătit şi să treacă pe nesimţite dintr-o lume în alta, dintr-o dimensiune în alta: „stau cu faţa-n sus/ îmi ţin de urît/ spune şi tu./ şchiopătez pe saltea/ aranjez cu mîna/ un fleac lîngă altul/ spune şi tu./ strănut de tristeţe/ cînd se face noapte/ şi zboară toate/ muştele de pe gură” (spune şi tu). Iar acolo unde altădată era suflet, vorba lui Cioran, omul a îngrămădit, cu disperare, obiecte ca într-un pod cu vechituri, cu inutilităţi. Nici nu se poate o mai bună definire a alienării: „umblu pe o stradă/ şi îmi dau seama/ că am înghiţit apă/ zic – frate loveşte-mă/ cu pumnul în cap/ prinde-mă bine de păr/ şi tîrăşte-mă afară/ dacă ţi-e scîrbă/ dă-mi zece lei/ să mă duc în piaţă/ şi să mă cîntăresc” (odihnă) sau: „Într-o zi am călătorit la oraş. Autobuzul aglomerat cobora serpentinele în viteză. O doamnă s-a ridicat de pe scaun, a scos din buzunarul genţii de voiaj o sacoşă de plastic (imprimată cu poza unei femei în chiloţi călare pe o motocicletă), apoi s-a aşezat şi, desfăcîndu-şi punga în faţă, a vomat icnind de cîteva ori. Ajuns în oraş, am căutat magazinul universal şi am urcat pe scările rulante pînă la ultimul etaj. O femeie gravidă stătea la coadă ca să plătească un coş plin cu scutece şi pelinci. Cuprinsă pe neaşteptate de greţuri, a făcut doi paşi în lateral şi a vomat în pumni, cu ochii holbaţi şi cu faţa lividă. Am coborît din magazin, am intrat într-o crîşmă din apropiere şi am făcut consumaţie. Mai tîrziu am traversat strada, împleticindu-mă printre maşini şi claxoane, am intrat în parc şi m-am lungit cu faţa în sus pe o bancă, în bătaia soarelui. Nu după mult timp am început să horcăi şi să mă zvîrcolesc, înecîndu-mă cu propria vomă. M-am întors cu trenul personal. În compartiment stăteau de vorbă o profesoară navetistă şi o femeie care mergea la mănăstiri. În liniştea lăsată după intrarea trenului în tunel, am aprins bricheta şi le-am surprins pe amîndouă cu limba scoasă, schimonosindu-se la mine.”(Relatarea unui bătrîn). E şi Kafka aici şi Camus şi Imants Ziedonis şi Ion Mureşan şi Aurel Dumitraşcu şi Bacovia. De altfel, în postfaţă, Daniel Cristea-Enache îl apropie pe Acosmei de „marginalul” Bacovia: „N-aş fi crezut că mai este posibil un continuator necrispat al lui Bacovia, tocmai în acest ultim deceniu al turbulenţelor şi revoluţiilor literare. În fapt revoluţia lirică, şi în cazul marelui model, şi în cel al bibliografului bărbos de la Iaşi, există. Ea nu contestă nimic la suprafaţă şi nu distruge, cu o retorică a penalizării, formulele consacrate. În schimb, dislocă noţiunea de poezie, luîndu-i acesteia centrul de greutate şi risipindu-l, pulverizîndu-l pe toată întinderea textului. Imaginile cardinale şi seriile tematice, simbolurile, tropii, rima, ritmul dispar din pagină ca şi cum şi-ar fi dovedit tot mai mult inutilitatea.“
          În biblioteca mea am descoperit, recent, un manuscris, cred că de prin 1992 - 1993, cu care Constantin Acosmei ar fi putut/ trebuit (probabil) să debuteze editorial. Manuscrisul se numeşte „Pentru nimic în lume” şi adună vreo şaizeci de poeme care se regăsesc, în parte, în volumul „Jucăria mortului”, care l-a consacrat. Reţin din acest manuscris cîteva texte (inedite) care ar putea să completeze, fără nici o reţinere, opera destul de restrînsă a lui Constantin Acosmei. E posibil ca autorul să le fi lăsat deoparte datorită dozei de poeticitate, mai mare, care atenuează cinismul „generalizat”, consider însă că ele se armonizează perfect întregului. Iată cum sună un „Sfîrşit de noapte”: “ultimul gest optimist – intru în baie/ stau în apa fierbinte şi aproape îmi amintesc/ dracii pictaţi în bisericile din moldova/ cu chipul pe pîntece/ o spumă subţire se sparge în sîngele meu/ şi oasele au început să mă înţepe/ chiar aşa. Bat cu ştreangul în apă/ mă prăpădesc de urît/ în altă zi călătoream prin venele tăiate/ ale oraşului luam o castană în palmă/ şi mă gîndeam la podişul Tibet”; sau un „tablou votiv” în viziunea lui Acosmei: “Pereţii bolnavi sînt plini de amprente false/ vîntul şuieră în borcanele murdare de pe balcon/ prin geamul spart spînzură perdeaua sfîşiată/ - ca să priveşti amurgul trebuie să arunci/ o cană de vin roşu pe un perete mărturisind:/ pe lumea asta doar crima poate să fie perfectă” (Moartea dupăamiezii). De la viaţa pe brînci, la „Moartea pe brînci” nu e decît un pas dar şi un catren memorabil: “sîngele fierbinte curge la un robinet/ şi sîngele rece la celălalt/ numai sîngele meu îşi roade unghiile/ ca un lucrător la salubritate”. O elegie, pe care mi-o amintesc de pe vremea şcolarităţii sale: “ca într-o vale unde/ şoarecii ţin cu actorii/ şi poartă pălării negre/ ca într-un oraş unde/ numai furnicile suferă/ trăiesc pozitiv nu mai/ ştiu limba duşmanilor/ o arătură de toamnă/ străbate mîhnită oraşul” (Arătura de toamnă); sau nişte „Solilocvii”: “trupul meu se mîndreşte:/ - carnea uscată are sclipiri/ de minereu preţios// sufletul meu se mîndreşte: - sînt liber ca o cîrtiţă// moartea mea se mîndreşte/ că mă înşeală cu toţi/ cerşetorii din cartier”. Minimalismul are universul lui, inutilitatea şi abulia fac casă bună: „luaţi-mă şi pe mine cu voi// azi m-am jucat puţin cu/ linguriţa în borcanul cu miere/ am lipit nişte aluat crud/ pe fereastra întunecată// să nu uitaţi să-mi faceţi/ un semn cu mina de pe/ malul celălalt al oraşului// am strîns în braţe/ butelia/ de gaz metan/ am aplecat ochii şi/ mi-am lăsat părul să/ se scurgă în chiuvetă// priviţi prin această lucarnă/ se zăreşte steaua absintos// mă voi întinde în pat şi/ mă voi legăna încet la/ umbra deasă a fumului// luaţi-mă şi pe mine cu voi” (Eu în camera mea).
          Într-o literatură marginalii au parte de o simpatie specială, aşa cum au parte de aceeaşi simpatie în societate cei care au un oarecare handicap. Un Dimitrie Stelaru care mînca pămînt, de foame, care îşi regizează propria moarte, ca să primească ajutor de înmormîntare de la rude şi prieteni (după „Zeii prind şoareci”, o autobiografie zguduitoare) e un caz, dar nu e unicul. Constantin Acosmei poate fi trecut cu brio între marginalii care se adaptează greu vieţii/ realităţii, care înaintează greu, vorba lui Daniel Cristea-Enache, de la ramă spre centrul tabloului, fără să ajungă prea lesne în atenţie. Dar cînd ajunge în centru e ca un personaj din filmele mute care intră sub fasciculul de raze şi este urmărit gest cu gest. De asta, după ce ai intrat în acest tip de atenţie, e mult mai dificil să fii marginal decît să rezişti într-un iluzoriu centru.  

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 12 februarie 2015

Mică antologie Constantin Acosmei

studii pentru „nud cu piciorul în groapă”

2.
(azi m-am plimbat prin azil
şi am cules un buchet de ciorapi
– „vai sînt atît de plăpînzi” spune
femeia înduioşată şi îi pune
repede în apă să nu se ofilească)

3.

(întotdeauna cînd vorbesc despre
frumuseţe o femeie goală se aşază
sfioasă lîngă un stomac gol)

sfîrşitul anului

(cine ştie ce viitor luminos se
va putea citi în măruntaiele mele
de pe marginea şanţului cerşetorul
schilod îmi urează multă sănătate
şi împlinirea tuturor dorinţelor
încă puţin şi voi avea privirea
limpede – ca borşul de la azil)

prima iubire

(în fiecare noapte beau
un pahar de ceai negru
mă întind pe pat
cu faţa în jos
îmi ascult zvîcnirile inimii
şi îmi închipui că
sînt îndrăgostit)

ce s-a întîmplat

(ce este nimic ce faci nimic
ce cauţi nimic ce vrei nimic
ce ai nimic ce te doare nimic
ce simţi nimic ce spui nimic)

Răstignire

M-a dus în cîrcă pînă pe culmea dealului, gîfîind în timp ce ei îl mînau din urmă. Ajunşi acolo, eu m-am
lungit în iarbă – cu braţele desfăcute, cu picioarele întinse. Pe el l-au îmbrîncit peste mine, cu
spinarea pe pieptul meu, şi i-au pironit mîinile şi picioarele peste mîinile şi picioarele mele. Apoi m-am
ridicat şi am pornit încet la vale.

Citit 2583 ori

Comments

  • aag

    @ Dragă Valeriu Giorgioni, multumesc pentru apreciere. Îţi vine şi ţie rîndul la judecată literară, cărţile tale au ce spune. Şi eu, pe lîngă ele ... Sau pe seama lor.

    aag Marți, Mai 05, 2015 Link la comentariu
  • GIORGIONI VALERIU

    Interesant acest mod poetic de a pune în paranteză și VIAȚA și moartea și toate cele în niște poeme de notație și de atmosferă. Și titate pe deasupra!
    (Dacă pui conținutul în paranteză e ca și cum ai avea un poem fără titlu...)

    PS lui A.a.Gh, descoperitorul de poeți, îi place stilul pentru că se apropie oarecum de al lui: parabole sapiențial-existențiale - doar că ale lui sunt mai dezvoltate.

    GIORGIONI VALERIU Luni, Aprilie 06, 2015 Link la comentariu
  • aag

    Text publicat în revista Arges, martie 2015 şi în revista Conta, nr 18, 2015

    aag Duminică, Martie 08, 2015 Link la comentariu

Lasă un comentariu