Cautare

Paul Vinicius – Nopţi la maximum. Dimineţi voalate

Evaluaţi acest articol
(8 voturi)
5.0 din 5
Paul Vinicius – Nopţi la maximum. Dimineţi voalate

Paul Vinicius – “Nopţi la maximum. Dimineţi voalate”
(Editura Agol, 2014)

          Paul Vinicius este, fără îndoială, unul dintre poeţii cei mai interesanţi ai vremurilor noastre, cu o „poeticitate” pregnantă, continuator al unor formule lirice de la graniţa avangardismului cu un anume tip de realism de pe filiera Geo Dumitrescu – Geo Bogza, cu trimiteri spre Constant Tonegaru şi Dimitrie Stelaru. Pentru că ultimul volum al lui Paul Vinicius, „Nopţi la maximum. Dimineţi voalate” (Editura Agol, 2014) este o adevărată jubilaţie a discursului concretizat în avalanşe de imagini de o afectivitate aparte, toate concurînd spre o recuperare spactaculară a spaţiului memoriei. Multe poeme sînt reluări, în tehnica desenului animat, ale unor povestioare din vremea, firesc, fabuloasă a copilăriei, din care lipseşte aproape voit transcendenţa, dar în care este prezent harul narării, în tonul povestaşilor americani, de la Sherwood Andersen (volumul „Sînt un nătărău”, cu precădere) la J. D. Salinger (De veghe în lanul de secară). Iată un poem edificator în acest sens, pe care îl reluăm în întregime pentru frumuseţea naraţiunii şi pentru a sublinia caracterul epic al textelor lui Paul Vinicius, ritmul lor animat: “verile acelea ca niște planete necunoscute/ care-mi intrau pe fereastră/ și mă luau cu ele/ verile împreună cu vale-grasu’ petruș/ glop și rosseta/ pe câmpuri și prin vâlcele/ după gușteri fluturi lăcuste cărăbuși sau gărgăuni/ pe care-i ademeneam din galeriile lor tainice/ de sub pământ/ cu papiote de ață gălbuie/ meșteșugite cu guguloaie de ceară la capăt/ când rosseta era doar una la părinți/ și aduna toți ulii deasupra sânilor ei proaspăt mijiți/ ce își scoteau ciocurile prin moliciunea cămășii ei/ precum doi pui de rândunele/ apoi vara în care am descoperit/ că aveam puță/ și lama de bărbierit/ însă rosseta nu prea mai îndrăznea să vină cu noi/ din pricini domnișorești numai de ea știute/ cercei și inele/ și atunci am copt-o/ ca să-i facem o surpriză cu mustăți de fetru/ precum și o aducere aminte/ a ceea ce înseamnă/ cu adevărat/ prietenie/ plus un motiv de bătut din nou palma/ și de chirăită veselie/ adică să dăm iama în livada lu’ tat-su/ la șterpelit cireșe/ neștind mai nimic despre ceasul rău pisica neagră/ cântecul zbârlit al cucuvelei/ sau despre paloarea numărului 13/ mai ales într-o zi de vineri – / fiindcă într-o zi de/ treișpe/ vinerea/ pe lună plină/ s-a și nimerit să pice./ așa că am pornit/ cu stelele/ deasupra noastră./ toate au mers șnur precum untul pe pâine/ de la sărit gardul și până la somnul dulăului vasile/ dopat de noi/ din vreme/ cu niscai medicine/ numai rosseta ne-a simțit/ și a ieșit pe geam precum o somnambulă/  să se spele cu lună/ așa goală-goluță cum era./ iar noi ne-am bucurat ca proștii./ și dacă nu am fi văzut-o/  cu ochii noștri/ am fi putut jura că nu ea era/ cea pe care o vedeam/ fiindcă ceva străin/ metallic/ colțuros și înnegurat/ i se strecurase în glas/ încolăcindu-se și năpustindu-se/ iar cuvintele i-au căzut peste noi/ parcă numai cioburi tăioase de lună:/ jazz/ d-acilea/ băi/ necrofagilor/ ce-aveți cu bietele omizi?/ că și ele conțin/ vitamine./ iar a doua zi/ și eu/ și vale-grasu’/ și petruș/ și glop/ ne-am trezit cu mult mai bătrâni/ mai însingurați / mai izmene pe călător/ și am simțit/ fiecare în albastrul lui/ interior/ că ceva se rupsese definitiv./ cât despre rosseta/ cu chipul ei de bibelou/ trup de albinuță și bucle castanii/ nici că a mai văzut-o careva/ de atunci/ și nici nu ar fi avut cum./ fiindcă ea și/ de fapt/ toată copilăria noastră în cinci/ atât cât fusese/ se refugiaseră într-un castel de prin munți/ unde/ regulat/ părinții rossetei trimiteau/ pachete și scrisori (vara în care îmi crescuseră cireșe după urechi iar rossetei un vierme în creier).
          Transcendenţa, aşa cum o vedea Kant, de exemplu care o definea ca pe o “realitate” aflată dincolo de orice experiență posibilă, care este inaccesibilă cunoașterii bazate pe experiență, părea să fie una dintre coordonatele poeziei dintotdeauna (după Hugo Friedrich). Poezia contemporană însă se remarcă printr-o lipsă (căutată) a transcendenţei, care produce, de la nouăzecişti încoace mai ales, “industrial”, imagini dintr-o realitate trăită sau doar presimţită. Trăim, de altfel, într-o civilizaţie a imaginii, şocul vizual este determinant în receptarea oricărui mesaj. De asta, poezia promoţiilor post-optzeciste se adresează mai mult imaginaţiei şi mai puţin sensibilităţii şi afectului individului. Celebrul eseu “Dezumanizarea artei” (Editura Humanitas, 2000) al lui Ortega y Gasset, dedicat “impopularităţii artei noi”, poate fi reluat azi, la schimbarea paradigmelor artistice (literare) care se petrece în ritm susţinut, determinat de noile mijloace de comunicare, ca o expresie a inadaptării la noile contexte. Iată un fragment edificator care e valabil şi astăzi, la bune decenii de la enunţare: „Pentru omul din generaţia cea mai nouă, arta este un lucru fără transcendenţă. (…) Cazul nu poate fi bine înţeles dacă nu-l privim în opoziţie cu ceea ce era arta acum treizeci de ani şi, în genere, de-a lungul întregului secol trecut. Poezia sau muzica erau pe atunci activităţi de un calibru enorm: se aştepta de la ele nimic mai puţin decît salvarea speciei umane din ruina religiilor şi din relativismul inevitabil al ştiinţei. Arta era transcendentă într-un sens nobil. Era astfel prin tema ei, care consta îndeobşte în cele mai grave probleme ale umanităţii, şi era şi prin sine însăşi, ca facultate umană ce dădea justificare şi demnitate speciei. (…) Bănuiesc că pe un artist de azi l-ar îngrozi să se vadă uns cu o misiune atît de enormă şi obligat, în consecinţă, să trateze în opera lui materii capabile de asemenea repercusiuni. Lui începe să-i miroasă cumva a fruct artistic tocmai cînd începe să observe că aerul îşi pierde seriozitatea, iar lucrurile prind a ţopăi uşuratic, libere de orice formalitate. Acea piruetare universală este pentru el semnul autentic că muzele există. Dacă se poate spune că arta îl salvează pe om, e doar pentru că-l salvează de seriozitatea vieţii şi trezeşte în el neaşteptata copilăreală. Reîncepe să fie simbol al artei flautul magic al lui Pan, care-i face pe iezi să dănţuiască la marginea pădurii.”  Imaginea iezilor dănţuind în urma lui Pan la marginea pădurii reprezintă “o serie” animată în multe din poemele lui Paul Vinicius ca şi în cele ale altor “congeneri”. Arlechiniada este starea naturală a poetului/ poemului: “îngândurat precum un troleibuz în plină acțiune/ cu una dintre antene/ sărite de pe sârmă/ gigi măsoară pentru a treia oară patul/ cu piciorul drept al iubitei lui/ adormite/ pe post de echer/ în timp ce-n fața casei/ proprietarul/ își repară longevivul său aspirator sovietic/ de praf./ nu-i drept să intre numai de două ori jumătate/ își tot repetă gigi/ mașinal/ pe sub blondul lui/ blond/ caucaz;/ nu-i drept/ nu-i drept/ exclamă și proprietarul/ tocmai scoțând din săculețul aspiratorului de praf/ una bucată bărbat/ sobru și îngândurat/ numai în chiloți./ hai odată la masă! –/ urlă și proprietăreasa/ scoasă din țâțâni –/ la care gigi își uită socoteala/ și se apucă de o a patra/ la care proprietarul/ își uită cheia franceză/ lângă aspirator/ iar bărbatul cel sobru și îngândurat/ se pierde ca un solz de pește în furnicarul vesel/ de pe boulevard/ sub cerul albastru albastru albastru/ și soarele turcoaz” (însă o lume nebună nebună nebună)
           Uneori textul este ca o partitură de jazz, dacă îl citeşti ritmat descoperi stratul (gros) de muzicalitate sub pojghiţa de cuvinte: “și directorele se pune pe urlat: condica condica condica/ iar tu nu ai nici a crâcni băiețaș/ pen’ că oriunde-n lumea asta lată/ (o știe prea bine pielicica ta tăbăcită/ tatuată la greu cu astă adevărăciune)/ banii încep mereu cu o condică/ și se termină pe rahaturi./ wtf/ poetry?/ și o voce – trompetă neagră / de psihiatru –/ de undeva/ plutind prin mintea ta încețoșată:/ trebuie să devii diurn/ plastelină/ mielușel/ o zi cu soia prin orașul gri/ chipuri sculptate de angoase silă plictiseală/ și ce altceva poți face decât să te predai într-o speluncă/ cu mese jegoase în care numai vodca-i prietenoasă/ și singura care te privește țintă/ limpede/ stăruitor/ în ochi –/ cu albăstriul franc al lui bukowski:/ drink, fuck and smoke plenty of cigarettes./ piss and shit./ those damn eyes fucked me forever./ poate o mai fi rămas totuși ceva loc/ pentru mine/ pe lună/ sau în vreo femeie cu trăsături apoase/ de icoană/ și creierii/ proaspăt despletiți/ de degetele părintești/ ale unui ospiciu” (o zi vaccinată de muncă).
          Unele texte sînt baladesc-narative, în desfăşurarea acestora identităţile multiple ale “egoului” suferă transformări care frizează burlescul: “tăind aerul nopții/ cu doar pașii tăi robotici/ cărându-te/ (da/ efectiv/ cărându-te)/ înspre acasă –/ un fel cam pretențios de a numi astfel/ o cameră care/ poate/ nici măcar nu există/ situată într-un cartier cu nume de apă/ stătătoare/ dintr-un oraș improbabil al unei țări/ indefinite ianuarice iluzorii/ dar de o tristețe atât de palpabil-riguroasă/ (cu cinci pereți și o podea parchetată)/ încât nici nu ai/ cum o ocoli./ numai cerul/ deasupra/ același acvariu cu pești luminoși/ ce îți animă noaptea/ scuipându-ți câte o coajă de stea/ din loc în loc/ echidistant/ felinare./ cine a gândit orașul ăsta/ ori a fost nebun/ ori a rămas fără benzină și chibrituri – îți spui –/ și exact în momentul imediat următor/ din beznă/ mâna unui boschetar/ îți înfășoară/ inima/ într-un prezervativ” (asfalt fără lună).
           Precaritatea şi precarizarea temelor, a motivelor poetice, a transformat arta/ literatura din purtătoarea unui mesaj pentru o eternizare a fiinţei, într-o consumare a acesteia în malaxorul cuvintelor, imaginilor. La Paul Vinicius, ca la alţi poeţi din promoţiile mai noi, poezia pune accent pe imagine şi nu pe arhitectura textului, pe metafora şocantă şi nu pe discreditarea ei ironică, aşa cum se întîmpla la optzecişti, de exemplu: “de-aici/ de sus/ de la etajul zece/ orașul îmi cade/ cu 55 de metri pe secundă/ în cap./ noroc cu floarea/ albă din întunericul minților mele – / floarea cea albă care-ți întunecă și mai mult/ părul tău întunecat/ noroc cu părul tău lung și adormitor/ și cu vinul roșu al buzelor tale/ care îmi plutește prin vene/ ca o mare planetă/ albastră/ ca un mâine/ care ar mai merita trăit/ memorat/ populat cu copii noștri/  fantasmagorici și piramidali/ din cristal/ prin care am mai putea descompune lumina/ în culori./ da-v-aș bombe-n creier/ cu șarpele vostru trifazic/ bâlbâit și concave/ și-n dioptriile voastre/ de bicicliști de duminică/ securiștilor/ pulifricilor/ șepci pe dovleac/ am să vă rad de pe toate etichetele/ și stâlpii/ din oraș/ hai/ zât” (apus de ebonită; electric ladyland breakdown in balta albă). Michel Foucault spunea cîndva, în aceeaşi idée (după “Poezie şi modă poetică” de Ştefan Augustin Doinaş): “Literatura se deosebeşte din ce în ce mai mult de discursul de idei şi se închide într-o intranzitivitate radicală; ea se detaşează de toate valorile care, în vîrsta clasică, puteau s-o facă să aibă circulaţie (gustul, plăcerea, firescul, adevărul) şi face să se nască în propriul ei spaţiu tot ce poate să-i asigure negaţia ludică (scandalosul, urîtul, imposibilul); ea rupe orice definiţie a genurilor ca forme adecvate unei ordini de reprezentări, şi devine pur şi simplu manifestare a unui limbaj care nu are altă lege decît aceea de a-şi afirma – împotriva tuturor discursurilor – existenţa sa precară…”.
          În aceste condiţii poetul e un păpuşar care mînuieşte o întreagă panoplie de roluri, de întruchipări ale sinelui sau ale lumii asumate de un ego expansiv, dificultatea (tristeţea) e că dacă moare păpuşarul, nici păpuşile sale nu îi supravieţuiesc. În spectacolul improvizat, cu o recuzită de bazar în care trupurile şi sufletele şi obiectele se regăsesc într-o inutilitate semnificativă, orice se întîmplă, numai banalitatea nu îşi găseşte loc. Poetul se tîrăşte ca viermele prin măr printr-un univers pe care el însuşi şi-l proiectează, atmosfera e a unui crepuscul în care, însă, se simte bine: “când am zis că plec deja plecasem demult nici spatele de evadat în cămașa mea kaki nu/ mi se mai zărea și nici măcar orașul din care plecasem iar ce¬rul bătut în cuie luminoase/ de stele de cu noapte se umpluse cu lapte și cu viermi de mătase care se-ntorseseră în/ ugere și în gogoșile lor de viermi de mătase ca și cum nici că ar fi ieșit vreodată/ iar mucul țigării stâlcit sub pantof se ridicase rotunjise lungise întorcându-mi-se/ iar între buzele uscate parcă nici că aș fi aprins-o scoțând din nou colaci de fum care se duceau/ în tavan și negăsind alt loc unde să se mai ducă se cuibăriseră în poala ei lâsându-se mângâiați deși plămânii mei îi priveau cu același nesaț și gelozie intravenoasă/ în timp ce din rochia ei începuseră să curgă piele îndrăgostită peste piele îndrăgostită/ astfel încât patul devenise un deșert cafeniu dintr-un film de Antonioni/ cu actori neprofesioniști dar cu atât mai reali./ când am zis că plec ea mă rugase să rămân însă/ cum să îi poți traduce inimii tăișul unei silabe/ care ți-a amintit de harfa iarbii/  sub vânt/ și de norii atât liberi și mereu mereu mereu/ mereu altfel” (sepia)
          Din poezia lui Paul Vinicius, mai ales în acest volum, lipseşte thanaticul, moartea nu este nici măcar numită în poeme, fondul pe care se desfăşoară arlechiniada poetică este cel al unui paradis care evoluează după reguli proprii care ar inflama şi imaginaţia lui Emanuel Swedenborg, timpul nemarcat de diviziuni reprezintă imobilitatea (şi inutilitatea) perfectă. Iată cum o spune Swedenborg: “Cum îngerii nu au o idée a timpului, au o idée despre eternitate diferită de cea dezvoltată de omul de pe pămînt. Prin eternitate îngerii înţeleg un stadiu infinit şi un timp infinit. Mă gîndeam odată la eternitate în legătură cu ideea timpului şi puteam înţelege că existenţa în eternitate era existenţa fără sfîrşit; dar nu puteam înţelege sensul existenţei din eternitate, nici ce făcuse Dumnezeu din eternitate înaintea creaţiei. Mintea mea rămînînd astfel perplexă, am fost ridicat în sfera raiului şi aşa am căpătat ideea eternităţii pe care o au îngerii, apoi mi-a devenit limpede că nu trebuie să ne bazăm ideea eternităţii pe timp ci pe stadiu; şi doar astfel vom putea înţelege ce înseamnă existenţa din eternitate, cum am reuşit eu” (Raiul şi iadul, Editura Dacia 2001, “Timpul în rai”, p. 81). La Paul Vinicius inutilitatea se manifestă ca o  (sau cu o) energie care se consumă în sine şi care determină mişcări în reluare: “și pulberea fină a inutilului/ care se acidulează/ devenind clinică/ ți se dispersează în trup/ estompându-ți trăsăturile/ lâncezindu-ți mișcările/ vomitând înăuntrul tău/ până ce devii ambalajul ei –/ granulă cu granulă/ inutilitatea însăși.” (zi gri); sau după cum o spune în alte cîteva versuri memorabile: “… așa că ai rămas privind pe geam/ la ploaia care nu ploua/ ca la un motor stricat/ până când ea s-a ridicat/ și a dat drumul la ploaie/ până când ea s-a ridicat/ și a dat drumul la lună/ până când ea s-a ridicat/ și ți-a dat drumul/ la sânge” (zile de decupat).
          Deşi poetul a depăşit bariera celor 60 de ani, (ne) apare ca un (tot mai) neliniştit căutător de filoane lirice neexplorate, un cîntăreţ de jazz dintr-un cartier mărginaş al New York-ului, căruia i s-a furat saxofonul, un frondeur fără cauză motiv pentru care şi le asumă pe toate, la grămadă şi nu în ultimul rînd, un personaj fugit dintr-un poem al lui Allen Ginsberg. 
          Daţi la maximum volumul “nopţilor de poezie” ale lui Paul Vinicius şi veţi avea sentimentul unor zile pline de viaţă. E o carte de recitit.

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 18 februarie 2015

Citit 2655 ori

Comments

  • Rhonda

    Foarte bune informatii am citit pe pagina dumeavoastra. Va dorec mult succes
    in ceea ce v-ati propus.

    Rhonda Marți, Decembrie 01, 2015 Link la comentariu
  • aag

    Textul va aparea in revista Arges, numarul din luna aprilie 2015

    aag Duminică, Martie 08, 2015 Link la comentariu

Lasă un comentariu