Cautare

George Vulturescu – Negură şi caligrafie

Evaluaţi acest articol
(5 voturi)
4.8 din 5
George Vulturescu – Negură şi caligrafie

George Vulturescu – Negură şi caligrafie
(Editura Eikon, 2014)

          Într-unul din eseurile sale T.S. Eliot spune că există la fiecare poet o schimbare a propriei paradigme care se petrece cu aproximaţie din douăzeci în douăzeci de ani. Şi mai mult, considerînd că într-o viaţă un poet poate să atingă trei asemenea etape, etapa a treia încearcă o recuperare şi o interconectare cu prima etapă, cea a lirismului necontrolat de reguli şi teorii, a curajului, a unei oarecare superbii care ţine de evoluţia naturală. Teoria poate fi verificată prin evoluţia multora dintre poeţii care au avut posibilitatea să atingă etapele fireşti, care s-au căutat pe sine de la carte la carte. George Vulturescu este un asemenea exemplu. Cartea sa ultimă, „Negură şi caligrafie” (Editura „Eikon”, 2014) este o întoarcere la lirismul din primele cărţi, o personalizare şi „personificare” a propriilor stări poetice, dar şi o accentuare a tuturor obsesiilor pînă la crearea unui univers exasperant care se re-rostuieşte de la text la text ca şi cum te-ai afla în celebra „pădure de simboluri” şi cauţi stropul de izvor cu apă vie care să mişte întregul univers. Volumele „Frontiera dintre cuvinte” (1988), „Poeme din Ev-Mediul odăii” (1991) şi „Oraşul de sub varul pereţilor” (1995) relevau un poet mai degrabă blagian, cu un acut sentiment al interiorităţii în care cuvîntul îşi construia propriul univers, fiinţa poetului fiind un fel de crisalidă în care poezia prindea viaţă. Violenţa poeziei care cucereşte şi docilitatea fiinţei care se opune aceastei luări în posesie au dat posibilitatea textului să fie un teritoriu pe care se petreceau lucruri de un dinamism poetic aparte. Iată un exemplu din volumul „Poeme din Ev-Mediul odăii”, din anul 1991: „Nu mai sunt pur: dau dracului cârjele versurilor/  în care m-au sprijinit oglinzile din ochii femeii/ nu-s duioşii în cartea mea, opreşte-te fetiţo:/  nici aripi să sărim peste băltoacă nu mi-au crescut/ nici măselele cariate nici să umple cu pământ/ nu poate poezia- nici iarba n-o înverzeşte şi nu/ poate naşte în locul iepei// "O mătrăgună-ţi plantează aceste cuvinte-n auz./ Asemenea plante de mult nu mai cresc: doar înecaţii mai/  văd când luna le-aruncă pe ape sămânţa-i de aur./  Ştiu că turnurile din ochii lor nu sunt pentru/ singurătatea ta; ştiu că nuferii pe care-i văd nu sunt/ pentru iubitele tale. Ultima ta dorinţă este un cal alb -/ n-ai avut altă doică să te cufunde într-un somn mai adânc".// Am încetat să mai scriu versuri iubind, venerând./ Aş vrea să-ţi arăt, doamnă, că uneori lupul e partea/ bună din mine. Uită-te-n jur: cuvântul cleios intră/ ca un parazit în trup şi coace bubele hâde-/ cât hohot, câtă-mbulzeală, ce cârduri pe-această dâră/ aurie ce duce spre miezul de nucă al vieţii// Înainte ca poezia să ne împace cu piatra cu câinele/ şi cu sinele/ să o întemeiem pe ce vedem/ în loc să o impunem pe măsură ce orbim: satanică,/ terifiantă, ca o taxă de igienizare:/ Îmi iau capul în mâini- grei ochii, un pământ/ răscolit de soboli./ Ce se aude, de fapt, ceea ce cântă/ vioara sau ceea ce plânge deasupra ei?// Iubito, scriu cu un cuvânt păcătos: jivină/ numai el mai poate sfâşia noaptea de pe statui/ căutându-ţi trupul ca un cuţit curăţind mărul acestui/ poem” (Cîinele şi mărul).
          Următoarele volume, cu precădere „Tratat despre ochiul orb” (1996), „Gheara literei” (1998), „Scrisul agonic” (1999) sau „Pietrele Nordului” (2008) au prospectat sevele adînci ale memoriei, au atins rădăcinile obsesiilor din care se nutreşte complexitatea fiinţei, cu intenţia, adesea, de a le exorciza. Există un rău ca un mîl în care ne zbatem, conştient sau nu, dar care este, în acelaşi timp, capabil să filtreze clipa şi viaţa, pe acest fond agonia memoriei naşte fervoarea clipei prezente. Un accident biografic a creat o mitologie proprie, ochiul orb lucrează în subteranele luminii şi produce o lume care este accesibilă doar celui care îi cunoaşte codul. Lumea este un adevărat muzeu cu ghid orb, un labirint este orice peisaj aflat la îndemînă, ca în Ernesto Sabato (în „Despre eroi şi morminte”) sub claritatea văzută/ percepută se petrece o istorie care nu este accesibilă celui care nu este iniţiat, care priveşte superficial realitatea fecundă: „Un orb pictează fulgerul./ Vai,din pânza sa încep să curgă cenuşi/ până la genunchi îi ajung/ pe scaunul unde stă neclintit,/ până la brâu.// "E deja acoperit de cenuşă,strigă/ cineva privindu-l.Vai,ochii lui/ sunt o văgăună pe unde năvălesc/ cenuşile..."Dar orbul nu aude şi/ picteză mai departe fulgerul.// "O să-l vedeţi şi voi, zice, în curând,/ trebuie doar să plantaţi smochinul/ peste care să poată coborî..." (Un orb pictează fulgerul, din volumul „Alte poeme din Nord” din 1998). Se manifestă, de asemnea, la „vîrsta de mijloc” a poeziei lui George Vulturescu, o nostalgie a primitivităţii, o supradimensionare a elementelor unei ancestralităţi care şi-a lăsat amprente în cuget, în comportament, în gestica obişnuită. Costobocul, dacul liber, îşi apără teritoriul şi libertatea cu cuţitul în dinţi. O zare subistorică lasă să se întrevadă elementele unei mitologii căreia poetul îi percepe dîrele precum „urma melcului pe piatră” într-o dimineaţă a jubilaţiei naturii. Piatra, cuţitul, crucea, fîntîna, lupul dacic (sau nu) se regăsesc într-o panoplie a simbolurilor care au însemnat cu asprime un parcurs, individual sau al tribului. Doar litera, cu moliciunile ei de fiinţă aproape eterică, e un liant între toate aceste elemente, poetul este cel care manipulează această lume, această realitate şi o face cu gesturi de prestidigitator: „Sunt doar un om pe Pietrele Nordului/ sub o stea stearpă. Respir acelaşi aer cu/ fiarele, cu cel din guşa păsărilor, din/ duhoarea mlaştinilor, din rămăşiţele/ stîrvurilor.// Numai tu nu eşti putred, cuţit al meu,/ pe care a stat mîna bunicului Dumitru,/ cioplitorul de cruci, mîna tatălui Gheorghe,/ săpătorul de fântâni.// Nici lupoaica din sihle care tocmai naşte:/ îşi ia în dinţi fiecare pui şi-l duce în văioaga/ bîrlogului. Apoi îl linge cu limba aspră.// Sunt doar un om smintit de Pietrele/ Nordului care scrie în noaptea stearpă.// Cîte o literă burduşită de spaimă lasă o/ „dîră ontologică” precum urma umedă a/ melcului pe pietre.// Iei fiecare literă grijuliu şi o treci/ în cuvîntul următor care nu tremură,/ care nu clănţăne de frică/ precum îşi ia lupoaica puii în dinţi// Cuţitul literei nu lasă nimic să putrezească” (O dîră ontologică, din volumul „Pietrele Nordului”).
          În „Negură şi caligrafie” poezia lui George Vulturescu evoluează spre conturarea unui univers dramatic, un continuu scenariu poetic îl are în miez chiar pe cel care manipulează personaje, voci, replici, amintiri, într-un amsetec de afectivitate şi livresc. În drojdia de viaţă a fiecărei zile colcăie embrionii unei alte vieţi plină de promisiuni. Violenţa lexicală din volumele precedente este mult atenuată de o punere în abis, de reinterpretarea sensurilor existenţei prin creionarea altor posibile scenarii „de viaţă” ca o regresie hipnotică într-un plan al subumanului. Frica este cea care provoacă naşterea iepurelui, o spune într-un text poetul, reiterînd ceea ce spunea cîndva (şi) Aristotel, adică sufletul unui lucru viu este activitatea sa, aceasta fiind viața sa. Spre exemplu, sufletul unui ochi, dacă ar fi o formă de viață independentă în sinea lui, ar fi văzul. Din nou, dacă un cuțit ar avea suflet, acțiunea de a tăia ar fi sufletul lui, deoarece "tăierea" este esența a ceea ce înseamnă să fie un cuțit. Spaimele subconştientului sînt explorate pînă la descifrarea oricărui semn, falsul paradis al memoriei este deconspirat: “Dă-o dracului de stradă, / asta nu duce nicăieri, le zic/ celor care vin după mine cu tălpi de viezure,/ cu labe de urs, cu bocanci/ pe care zăngăne plachiuri metalice./ Deasupra se rotesc, protector, corbii./ Sunt agitaţi, croncănesc spre cei din spatele meu,/ sau spre cei dinaintea mea./ – Uite, mă opresc, zic, întorcându-mă./ Dar în spatele meu: nimic./ O iau la dreapta, o iau la stânga,/ fac cercuri, cercuri, mă văd cu ochii corbilor:/ sunt un punct, acolo, pe stradă, poate un ou./ Dacă vor lovi cu pliscurile poate se va sparge,/ poate mă voi naşte pui de rândunică./ – Îngăduie, Doamne, strig,/ să fiu un ou sub ciocul lor afurisit!/ Dar zgomotul asurzitor al pliscurilor îmi dă/ de înţeles că nu e o coajă de ou,/ ci pântecul unei iepuroaice în călduri./ Voi fi iepure, gândesc, orice, numai s-o pot/ zbughi de pe strada asta care nu duce nicăieri!/ – Îngăduie, Doamne, placentei să se rupă/ din carnea sângerândă a iepuroaicei!/ Aud deja ogarii, aud gloanţele. Pot doar/ să strig: „Nu alerga, iepure. Frica te va face să te naşti...”/ Dar cuvintele mele plescăie, sunt lichide:/ felinarul din colţ le strange/ precum jgheaburile acoperişurilor adună stropii Ploilor/ Corbii se rotesc deasupra străzii./ Cine le dă apă la moară să se rotească/ fără odihnă?/ Doamne, tu stai în Babilonul ochilor lor/ şi priveşti, cu toţi deodată,/ spre strada care nu duce nicăieri./ Sau te desfeţi în felinarul din colţ?/ Lumina lui pâlpâie, caldă, precum măruntaiele de iepure/ pe care le sfâşie lupii pe zăpadă./ Smulg piatra din caldarâm – ea singură/ ne mai leagă, Doamne,/ pe o stradă care nu duce nicăieri./ Acum zboară prin aer:/ dă-l dracului de felinar – cine-i dă apă la moară/ să ardă pe o stradă care nu duce nicăieri!/ Încă poţi veni, Doamne,/ pe piatra zbârnâind prin aer/ singura care ne mai leagă...” (Dumnezeu vine pe piatra din aer aruncată într-un felinar).
          Tot ce se petrece ca act poetic se desfăşoară într-o stranie „ţară de piatră”, cu peisaje agreste, plină de pietrele unui nord mitic, iar viaţa în sine, a individului este ca o privare de libertate; e vorba de libertatea fără nici o limită, se înţelege, precum cea a meteoritului care lunecă spre un oarecare infinit, neînfrînat de nici o regulă. Nostalgia primitivităţii nu e o repulsie faţă de civilizaţie, ci o oarecare rezervă faţă de aceasta. Sau doar un dat al sorţii, asumat. În acest context limita realului este limita poeziei, limita imaginativului este limita libertăţii, iar limita libertăţii este puterea de iradiere a cuvîntului: “Bătrână poezie cu/ zbârcite versuri/ te duc de mână/ eşti rece şi mi se lipesc degetele/ de pielea ta/ precum mi se lipeau de geamul/ îngheţat al ferestrei/ „... Ce femeie şi-a găsit/ băiatul acesta, şoptesc după/ ulucii gardurilor sătenii./ Bine că a murit mama lui, Irina, şi nu-l poate vedea, săraca ...”/ Pe uliţă, din vârful carului, mă strigă/ Moş Achim:/ „Trebuie s-o arătăm de-a lungul satului:/ miresele care devin femei înainte de noaptea nunţii/ vor fi purtate în car pe colţii grapei –/ numai ochii satului le poate spăla trupul...”/ ...Merg spre biserica veche,/ te duc de mână, bătrână poezie,/ ca pe-o mândră crăiasă./ Ştiu că ai iubit şi ai minţit înaintea mea,/ te-ai lăsat dezbrăcată în odăi de purpură/ şi-n taverne sărace,/ mâini pătate de sânge şi mâinile caligrafilor/ din mănăstiri ţi-au sfâşiat cămaşa de pe sâni,/ cum şi eu ţi-i muşc în noapte, nemernicul,/ cel ce te las purtată pe colţii grapei din sat/ cum este scris: ochii cei vii şi ochii cei morţi să fie de faţă/ Şapte zile şi şapte nopţi/ cu mâinile mele voi jupui căprioarele de/ pe Pietrele Nordului/ şi blana lor tandră ţi-o voi aşterne sub şolduri/ cu mâini de scrib nemernic care ştie/ că în caligrafie nu sunt litere mai bătrâne/ decât bulgării de sub colţii grapei” (În caligrafie nu sunt litere bătrâne).
          E şi o oarecare (filosofică) lipsă de rost a personajelor într-un univers prea restrictiv, cel al cotidianului, care e mai mult o reconstituire continuă a unui trecut încrîncenat, sînt forţate limite. Textul este cînd limpede, cînd obscur, un Dumnezeu ascuns este presimţit după fiecare gest, după fiecare faptă, după fiecare întîmplare. Frusteţea crează un adevărat antiocultism: “Trece câte o umbră pe lângă tine/ trecem şi noi şi umbrei i se pare că suntem umbre/ din care chiar Divinul ne vorbeşte:/ – E negură, zice, ce cauţi prin negură?/ „Nu sunt pe drum, mă apăr, sunt în bibliotecă/ şi scriu. Doar literele mele călătoresc,/ doar cu ele vorbeşti precum călăreţul prin vifor cu calul…”/ Răbdătoarea voce continuă:/ – Nu e caligrafie ceea ce faci, e negură, îţi spun./ Ca să scrii trebuie să vezi:/ tu nu ai ochi.../ Cum te-aş putea vedea că rătăceşti prin negură/ dacă n-aş fi înapoia ochilor tăi?/ Îmi ridic mâna evlavios, îmi fac cruce/ dar literele mele se şterg una câte una./ „Cel mai rău este când literele îşi ies din minţi/ şi umblă singure ca barbarii lui Kavafis pe la porţile oraşelor”/ – Nu te înspăimânta, mă linişti vocea, e doar negura.../ Cel mai rău este când crucile îşi ies din minţi/ şi nu te poţi aşeza la locul tău/ asta faci când scrii/ asta faci şi acum când mă ridic dinapoia/ ochiului tău/ ca să mă vezi ...” (Negura. Pe drumul spre Emaus).
          Poezia se învecinează cu sacrul, de aceea nicio joacă nu este posibilă, o încrîncenare domină discursul, ironia şi autoironia lipsesc, angajamentul “eului” este total în lupta alienantă cu o natură grandioasă dar aspră. "Imaginea mitică vorbeşte direct sufletului acolo unde dialectica blocată nu mai poate pătrunde", zice Gilbert Durand. Frustrări istorice, adamice chiar, sînt prezente în mai toate volumele lui George Vulturescu care a trăit o viaţă pe linia subţire a tuturor graniţelor posibile. Uneori palinca (ţuica, “l`eau de vie”) este dinamizatorul sufletului, al vorbei şi al acţiunilor curente. E de urmărit în poezia lui George Vulturescu tragicul condiţiei atît a individului, dar mai ales a poetului care „vede” mai departe cu conştiinţa: “Eşti cu Row, în amurg, pe Pietrele Nordului./ Zici:/ „– O singură pasăre e de-ajuns să mistifice seara:/ iată, zborul ei o ridică la rang de peisaj.”/ Row, orbul:/ „– Nu a trecut întâi prin creierul tău/ ca un cuţit? Nu a lăsat o dâră zborul ei/ precum liniile de plumb din tablourile/ lui Edgar Munch?/ Eşti doar carcasa ochiului:/ există o altă ieşire din creier/ ca şi cum te-ai putea ridica din mormânt?”/ În ochiul lui Row pasărea îşi sprijină/ aripile pe grunjurile întunericului/ şi alunecă pe tăişuri, alunecă/ cuţit pe cuţit. Dacă ai striga/ pasărea s-ar destrăma precum soldaţii de/ teracotă ai dinastiei Qin./ „– Dar un şoarece între ierburi, întreabă Row,/ e suficient să mistifice peisajul?/ Admit că poţi chema un şoarece în poem./ Admit că ar putea urca „nivelurile de/ realitate” prin tulpina literelor precum prin/ ţevile din blocuri./ Admit că ochiul de deasupra poate vedea/ şoarecele şi şobolanii din tijele literelor,/ dar îi poate el trezi să-i trimită să moară,/ precum cârtiţele deasupra luturilor, într-o/ cetate fericită...?/ „– Nu există linii în peisaj./ Amurgul, ca şi/ ochiul orb, are doar umbre. Oare tot/ Paul Klee spunea despre petele tablourilor/ că sunt primejdioase, carnivore:/ încorporează, înghit totul din jur ...?”/ O pasăre care zboară-n amurg e un ospăţ/ al ochiului, gândesc./ Lui Row, nu-i spun asta./ În faţa Ochiului Orb poeţii se ruşinează de/ tot ce-au scris, de însăilările despre noima/ hexagoanelor şi galeriilor prin care/ Dumnezeu/ s-a retras pârjolind totul în urmă./ „– Să mergem, îl strig pe Row, e doar/ un amurg – nu e nimic de înlăturat, nimic/ de adăugat...” (Amurg mistificat).
          Cei doi termeni, negură şi caligrafie, din titlu, sînt polii între care se situează de fapt poezia lui George Vulturescu, adică între un realism magic şi heroglifa poetică zgîriată pe pagină (cu gheara literei). În poemele sale sînt multe embrioane epice, de multe ori e vorba de o întretăiere de voci care simt nevoia să (se) mărturisească, să “se povestească”, iar povestea e un fel de libertate pe care şi-o iau, în interiorul textului, naratorul liric şi personajele sale hieratice.

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 26 februarie 2015

Citit 2549 ori

comentariu

  • aag

    Textul va aparea in revista Convorbiri literare, numarul din luna martie

    aag Sâmbătă, Martie 07, 2015 Link la comentariu

Lasă un comentariu