Cautare

Dan Coman – Erg

Evaluaţi acest articol
(5 voturi)
4.8 din 5
Dan Coman – Erg

Dan Coman – Erg,
Editura Charmides, 2012

         Poezia „douămiistului” Dan Coman are dramatismul imagistic al optzeciştilor, biografismul spectacular al nouăzeciştilor şi ceva din (neo-) expresionismul generaţiilor anterioare. Volumul „Erg” (Editura „Charmides”, 2012) este o antologie de etapă care adună poeme din cîteva cărţi apărute într-un deceniu, de bază fiind „anul cîrtiţei galbene” şi „ghinga”, volume care l-au impus pe Dan Coman între poeţii ultimului val. Prima impresie de lectură, deschizînd cartea la întîmplare, este (chiar aşa!) cea a unui (neo-) romantic care disimulează în „băiat de casă”, într-un „individ” domestic care îşi suportă cu stoicism condiţia, care ştie că trăieşte într-o lume extrem de îngustă, dar pe care o excede cu subînţelesul condiţiei sale asumată ca destin implacabil. Înţelesurile şi subînţelesurile care transpar în parte în versuri conduc spre un autocentrism temperat de ironie şi de autoironie, mitologia sinelui produce o insolentare a sensibilităţii cititorului/ receptorului care regăseşte aici solitudinea şi imposibilitatea comunicării proprii. Nu sîntem departe, la nivelul autocentrismului, de „Corydon”-ul lui Radu Stanca, acel „summum al estetismului” (Ion Negoiţescu), poemul unei auto-referenţialităţi extravagante şi bizare, unul dintre cele mai frumoase (şi cunoscute) din literatura română: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta,/ Pe străzile pline când ies n-am pereche,/ Atât de grațios port inelu-n ureche/ Și-atât de-nflorite cravata și vesta./ Sunt cel mai frumos din orașul acesta.// Născut din incestul luminii cu-amurgul,/ Privirile mele dezmiardă genunea,/ De mine vorbește-n oraș toată lumea,/ De mine se teme în taina tot burgul./ Sunt Prințul penumbrelor, eu sunt amurgul...” etc.
          Melancolia solitudinii este tradusă adesea de Dan Coman pe limba propriilor afecte, unicitatea proprie este prilej de meditaţie dar care nu mai are nimic din trufia romanticului (pomenit mai sus), excentricul şi atipicul care trăiesc în interiorul individului (excepţional) acceptă regimul normalităţii într-o cedare aproape sinucigaşă: “tulbur peste măsură. nu cunosc pe nimeni care să-mi reziste./ sînt un bărbat cum nu vă puteţi imagina./ ca să nu plesnesc de spaimă mă izbesc de o/ mie de ori de peretele camerei./ însă nu vă arăt. nu arăt nimic nimănui./ sînt un bărbat teribil. sînt un bărbat cum nu vă puteţi imagina./ bat ca descreieratul din inimă și mai ceva ca un descreierat/ rezist acestui rîs înăbușit./ începe delirul și odată cu el bucată cu bucată trupul meu/ cade în mine și mă umple de groază./ nu rămîne nimic în afara respiraţiei/ năucitoare: inspir. expir. expir. expir./ forţa mea mă încîntă într-atît încît fac spume./ la zeci la sute de kilometri în jur nimic altceva/ decît spumele acestea gata să pulverizeze pămîntul./ într-adevăr: tulbur peste măsură. nu cunosc/ pe nimeni care să-mi reziste./ însă nu vă arăt. nu arăt nimic nimănui.” (Poem)
          Provincia, ca loc al recluziunii (forţate?), al unui exil dictat de soartă, greu de surmontat, depăşit printr-o înţelegere (superioară?) a vieţii ca un dat (sau dar) care trebuie să treacă (să se consume) şi ea cumva, transpare în toate încheieturile poemelor lui Dan Coman. Epiderma cuvintelor este impregnată de dulcele plictis al locului excentric, unde nu se întîmplă cu adevărat decît spectacolul pus „în scenă” de poet, care combină toate elementele din preajmă pentru închegarea unei realităţi subsecvente: “sînt la bistriţa de treizeci de ani. nimic nu mi-a luminat trupul/ așa că acum cîntăresc cu 80 de kilograme în plus: ca un porc/ umbra mea scormonește prin mine și mi se freacă de oase./ sînt la bistriţa și aici în fiecare dimineaţă un soare nou/ se desprinde din tavan și după ce lovește scurt aerul încăperii/ scîrţîie ore în șir printre pereţi./ și ghinga aplecîndu-se cît să nu depășească statura unei pisici și/ plimbîndu-se așa aplecată toată dimineaţa./ mustind între braţele ei trupul meu pocnește iute din capete/ ca din o mie de bice./ de treizeci de ani aici ca un lemn lăcuit:/ frigul nu mă face să tremur puterea luminii e neînsemnată/ iar cînd vorbesc zgomotul nu depășește pielea mea./ din toţi acești ani nici unul în care să mișc/ altfel decît purtat în braţele ei./ și tot ca un lemn lăcuit ea izbindu-se noaptea de mine/ speriindu-i cu exactitate pe cei vii” (la bistriz, deasupra mării). “Tristele” lui Ovidiu nu sînt mai pesimiste (optimiste), numai că faţă de poetul exilat la Tomis poetul de la Bistriţa, care vede marea băltind deasupra oraşului său de munte, nu are nici o Romă la capătul gîndului şi la capătul aspiraţiei. Iată ce zice Ovidius, surghiunitul la marginea civilizaţiei: „Ce-aş putea face mai bun eu, care sînt părăsit aici pe ţărmuri singuratice?/ Ce leac să încerc pentru a-mi uşura necazurile?/ Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos şi nicăieri,/ în toată lumea, nu poate fi altul mai trist./ Dacă privesc oamenii, căci abia sînt vrednici de acest nume,/ văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decît la lupi./ Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei/ şi zace la pămînt învinsă de sabia cu care se duc luptele...” (Tristele, V,7,41-60, traducere Theodor Naum). Înstrăinării (exilului) în propria lume poetul nostru îi găseşte antidotul: adaptarea. Domesticirea sinelui are ca efect domesticirea lumii care (îl, ne) agresează, lucru pe care poetul îl obţine prin minimizarea realităţii imediate. Iar minimizarea lumii înconjurătoare, ca în basm, e o modalitate sigură pentru a o stăpîni, pînă la a o tiraniza chiar. Iar această realitatea trăieşte, rimbaldian, din contrariul ei, poetul e singurul care îi poate intui sensul, sensurile, o pipăie cu cuvintele, cu stările sale. Astfel, dragostea e o spaimă de dragoste, moartea e o spaimă de moarte, urîtul e o fugă de frumos: “încă respir dar pînă la mine respiraţia mea/ se răcește și devine de nefolosit./ de-acum puterea soarelui stă între marginile lui/ iar vorbele pentru puterea soarelui nu plutesc/ ci ca pămîntul se scufundă în salivă tulburînd-o./ încă respir deși trupul meu s-a lăţit peste măsura pielii:/ a fost de-ajuns o întoarcere bruscă de pe burtă pe spate/ pentru ca marginile lui să dea ca laptele pe dinafară./ acum cu pielea aceasta abia de-mi mai pot/ acoperi faţa însă e fără folos/ căci pielea aceasta e tare și uscată și stă/ deasupra mea precum cimentul./ doar umbra îmi mai acoperă acum carnea/ și umbra aceasta e grea și rece ca o piele de mort./ și eu încă respir dar respir rar căci suflul acesta îmi mișcă trupul/ peste mari covoare de lînă și peste mari întinderi de cafea/ și trupul meu fără piele e pielea unei vietăţi/ sub mii de piciorușe de muscă./ respir și zilele lumii continuă./ respir și zilele lumii sînt nenumărate iar dintre suflete/ prietenii îmi simt cel mai bine mirosul și/ se izbesc neîncetat de fereastră.” (mirosul)
          Există o beţie a anonimatului pe care un optzecist, Eugen Suciu, a dus-o la nivelul simbolului şi care este prezentă, firesc, în „izolatorul” de la Bistriţa, oraşul acţionînd ca un adevărat clopote de sticlă sub care se petrec lucruri neverosimil de … normale. Viaţa adevărată se mută în plan secund, planul prim fiind ca o carcasă a convenienţelor. Între lucrurile din planul secund, adică între cele care intră în sfera neverosimilităţii, fireşte că poezia este paiul care asigură (cît poate şi ea!) supravieţuirea. Individul (poetul) înoată în straturi dense de spaime şi angoase, alături de o lume care nu are nimic major de împlinit, eventual să se tragă unul pe altul la fund. Sartriana aserţiune, din panoplia existenţialismului, care spune că „sîntem condamnaţi să fim liberi” se aplică perfect acestui univers minimizat: “toţi îmi spun dan. și eu: dan. dan, trebuie să ai grijă./ cu mișcările mele bruște am rănit animalele aerului/ și-acum lumina urcă numai în gol./ în fiecare dimineaţă dintre braţele unei femei îmi scot capul/ și latru de cîteva ori/ dan, bună dimineaţa./ de cele mai multe ori cînd o privesc cu mare atenţie/ o văd pe femeia aceasta cum îngrijorată și/ chircită într-un colţ al camerei/ îmi rostește neîncetat numele./ de o parte și de alta a sa curg nebunește ploile de vară./ toţi îmi spun dan. și eu: dan. dan, trebuie să ai grijă./ și imediat în patru labe prin încăperi/ fumînd și bolborosind pe ascuns./ purtînd tot timpul un animal de casă înfășurat în jurul gurii./ iar dimineaţa, dimineaţa dă-i înainte cu tot cu umbră/ cu pămînt pînă aproape de coapse/ cu gingiile scăldate în zeamă de prună./ dă-i înainte și dă-i înainte și pe la miezul nopţii/ doar capul ieșindu-mi la suprafaţă dintre braţele ei/ și alături de ea/ schelălăind la fiecare scurtă lovitură de-afară.” (alături de ea)
          Există o forţă de progresie geometrică a descrierii universului domestic, amănuntul e ca un bold care fixează aripile fluturilor într-un insectar, ca efect timpul poeziei devine depresiv. Un recurs la Pascal, cel din "Pensées", poate fi edificator: “Nimic nu e mai greu de îndurat decît un repaos absolut, fără pasiune, fără ocupaţie, fără distracţie, fără concentrare. El, omul, îşi simte atunci neantul, abandonul, insuficienţa, dependenţa, neputinţa, vidul. Din adîncul sufletului său se vor revărsa fără întîrziere plictiseala, întunecarea, tristeţea, necazul, deziluzia, disperarea". În oricare "panteon" cu zeităţi este introdus, din cînd în cînd, un fior omenesc, purtător al sentimentului morţii, pentru a face posibilă, suportabilă şi credibilă veşnicia. Dar cine are misiunea de a introduce acest fior omenesc în acest panteon? Poetul, desigur. Iată cum apare acest lucru la Dan Coman: “aș putea spune că m-am mai îmblînzit:/ respir pe deasupra lucrurilor/ și acestea puţin doar foarte puţin se clatină și îmi ating faţa./ îi salut pe ceilalţi cu vechiul gest deși asta/ pare să-i sperie cel mai mult./ în pămînt după treizeci de ani s-a luminat/ dar nimic n-a fost de văzut./ numai ea s-a bucurat și și-a mirosit pe ascuns trupul./ într-adevăr: m-am îmblînzit mult./ o burtă sănătoasă începe de pe-acum să-mi acopere tremurul./ ceilalţi s-au apropiat la o sută de metri de mine fără să strige/ iar peste umărul iubitei mele, mai elegant decît o eșarfă de noapte/ trupul iubitei mișcă într-un perfect echilibru./ m-am îmblînzit cu desăvîrșire. sînt liniștit:/ nu am mai făcut pe nimeni să mă caute și acesta este un lucru bun./ acum corpul e cel care-mi menţine echilibrul./ pentru comoditate îmi așez capul pe umăr și imediat/ vorbele mele pentru liniștea mea îmi pocnesc între buze/ ca niște seminţe uriașe între dinţii unui cal. e atît de bine. e perfect:/ după treizeci de ani un soare mărunt cît inima unei albine/ se rostogolește prin pămînt întărindu-l/ iar roiurile de papagali ţîșnesc și umplu golurile făcute de morţi.” (echilibrul)
          Miguel de Unamuno spunea cîndva, ca să îşi justifice narcisismul etalat în scrierile sale şi în atitudinile publice, că vorbeşte mai mult despre sine, pentru că îşi e modelul cel mai la îndemînă. În poezia lui Dan Coman narcisismul determină conştiinţa unei unicităţi, iar aceasta înseamnă, de fapt, o adîncă şi de nevindecat solitudine. Dar care Narcis nu şi-ar dori o recluziune totală, pentru a se putea admira (împlini) în voie? Autoreferenţialitatea, expresie a unor puseuri existenţialiste, merge adesea pînă la autodestructivitate, asociată cu adevărate stări masochiste: „sînt un om bun. cum nu se poate mai bun./ îmi dau lacrimile de atîta bunătate./ nu ies niciodată dintre acești patru pereţi deși deseori/ fac plimbări care seamănă perfect cu o mică excursie la capătul lumii./ din cauza bunătăţii mele sînt atît de atent cu mine încît/ nici sîngele nu-mi mișcă prin corp decît rareori./ din cauza bunătăţii mele sînt aproape perfect./ simpla mea prezenţă printre fiinţele vii ale lumii/ le-ar șterge pe toate de pe suprafaţa pămîntului./ nimeni niciodată n-a rezistat unei astfel de bunătăţi./ căci sînt un om bun. cum nu se poate mai bun./ mă opresc în mijlocul camerei și pînă să mă/ îmbrăţișez/ hohotele mele mă împrăștie pe pereţi ca/ pe un pumn de roșii stricate.” (un om bun); sau: “fac parte dintre cei aleși. camera e pregătită/ iar ţinuta mea este exemplară./ stau nemișcat și admir fără suflare fiecare/ boală cu adevărat de neoprit./ și deși nu trebuie dintre toate bolile o aleg pe a mea./ nimeni nu știe dar dintre umbre azi dimineaţă/ s-a ridicat o parte a soarelui și mi-a luminat mîinile./ sînt acum cele mai multe părţi ale corpului fără folos./ și o liniște care nu-mi dă pace o clipă./ cînd îmi fac semne nu le văd iar cînd înţeleg ceva uit imediat totul./ doar noaptea tîrziu cîte un pumn de ploaie cade de foarte aproape/ și-mi răcorește faţa./ fac parte dintre cei aleși…(…) (alesul).
          Poemele sînt salvate de capriciile gratuităţii, care duc uneori la o tonalitate monocordă, greu de urmărit pentru un cititor neavizat, printr-o confesiune care adună elemente concret-virtuale, de inspiraţie avangardistă. Astfel, discursul poetic se constituie prin dizolvare şi coagulare, lucru care conferă, astfel, o simultaneitate visului şi realităţii în „spaţiul detemporalizat” al textului. Dereglarea simţurilor (după Rimbaud) produce o metarealitate în hăţişurile căreia fiinţa îşi pierde raţiunea şi însuşirile iniţiale. Gellu Naum, cu care Dan Coman pare să aibă afinităţi detectabile, spunea, de altfel: „Mi se pare sigur că omul nu se mai exprimă liber de cînd a inventat poezia, după cum nu mai gîndeşte liber de cînd a inventat religia”: “eu sînt pisica. eu sînt șoarecele. mă distrez copios/ alergîndu-mă seara prin încăperi./ în bucătărie teodora își atinge șușotind picioarele unul de altul/ și cu mici cerculeţe se înalţă la cer./ carnea de pui plesnește cu mărunte urale în cuptor./ cu amîndouă jumătăţile/ capului pe birou mă privesc fix în ochi/ până ce moale și umed ca un bot de viţel/ glasul meu se izbește de buze./ eu sînt pisica. eu sînt șoarecele. îmi admir trupul/ ţinîndu-l cu multă îndemînare în mîini/ și scăpîndu-l cu încă și mai multă îndemînare./ scot pe gură balonașe albastre./ mă pregătesc căci trupul meu e singurul lucru al meu./ noaptea lipit de teodora îmi rotesc de o mie de ori braţul drept/ pînă ce partea mea dreaptă devine foarte ușoară, icnește/ și face mici salturi spre cer” (trupul anului, 2).
          Sunt convins că practica prozei, unde s-a afirmat în ultimii ani, îl va scoate pe Dan Coman din hăţişurile (sufocante ale) existenţialismului, ducînd spre o simplificare a discursului poetic, o revalorizare a lumii distopice pe care ne-o propune. Din ce am citit pînă acum, dintre propunerile sale epice, „băiatul bun” din poezie a devenit, în proză, între timp, un „băiat rău”. Ceea ce nu e rău deloc.

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 5 martie 2015

Citit 2483 ori

comentariu

  • aag

    Cronica va aparea in revista Familia, numarul din aprilie 2015

    aag Miercuri, Martie 11, 2015 Link la comentariu

Lasă un comentariu