Cautare

Felix Nicolau - kamceatka. time IS honey

Evaluaţi acest articol
(10 voturi)
4.5 din 5
Felix Nicolau - kamceatka. time IS honey

Felix Nicolau - kamceatka. time IS honey
(Editura Vinea, 2014)

          Recunosc că nu am citit nici un volum semnat de Felix Nicolau pînă acum, l-am remarcat doar în reviste, acolo unde se împarte (risipeşte) cu generozitate în poeme, în texte critice, în eseuri, în luări de atitudine. În palmaresul său editorial, din cîte am văzut după sursele la îndemînă, a publicat şi un roman, studii de literatură comparată, traduce şi este tradus. Volumul „kamceatka. Time IS honey” (Editura Vinea, 2014) ne relevă un poet care mai întîi îşi inventează un univers sub formă de labirint, de bolgie dantescă chiar, din care mai apoi face toate eforturile ca să iasă, să se elibereze. În acest univers constrîngerile sînt la discreţia creatorului, poetul dispune de cuvînt ca de o materie maleabilă cu care poate să construiască orice îi vine în minte. Accelerează elementele aceluiaş univers prin contraste, le supune unor oximoronuri capabile să deformeze orice idee enunţată la început. O atmosferă de desen animat te transferă dintr-un text în altul, scenariile poetice tentează cu o serie întreagă de soluţii pe cititor ca să devină personaj (sau măcar actor). Un episod de violenţă domestică are loc la ciocnirea dintre autor şi cititor, o adevărată ciocnire a civilizaţiilor. Ironia şi autoironia sfîrîie ca acidul sulfuric picurat pe limba care tocmai articulează nişte imprecaţii: „nu mai merge aşa – cititorul trebuie luat de gât şi/ azvârlit într-un scaun ca să asculte/ să-l asculte pe autor: ţinut cu forţa acolo/ apăsat cu genunchiul pe piept// editorul dolofan cu pantaloni burduhănoşi/ urlă în faţa publicului compus din 4 poeţi şi o/ scrumieră: a venit timpul ca cititorii să bage/ mâna în buzunar şi să ne cumpere cărţile!/ după care porneşte videoproiectorul: un filmuleţ/ în care tehnoredactorul cu păr baobab de la editură/ declară de după ochelarii injectaţi: editura noastră/ a acoperit perfect segmentul de nişă pe care şi-a/ propus să-l acopere deci viitorul editurii noastre nu/ poate fi decât plin de succes!// cititorul trebuie făcut să înţeleagă că cineva acolo/ sus scrie pentru el – şi că la Judecata de Apoi o/ să-l ia dracu’ dacă habar n-are ce a tot scris autoru’/ pentru el atâtea sute de ani. Dracu’ are nişte/ croşee din/ oţel la ficat... de te ia dracu’// cu cititoarele e mai complicat/ cititoarele îl pot privi drept în ochi pe editorul spumegând/ de furie după care se pot întoarce spre tine şi te pot/ întreba şuşotit: ai luat şi tu capacele de la bar?/ sticlele astea îs minunate pentru pasta de gogoşari” (la palmare). E limpede, după această demonstraţie, că viitorul poeziei s-a dus pe Apa Sîmbetei, că marfa poetului e mai inutilă decît clavusinul la bătăturile unui picior de lemn. Atenţie însă, cititorul poate fi dat, în urma acestei deconspirări, în judecată pentru neglijenţă în asimilarea valorilor care îi recunosc superioritatea la nivelul regnului şi condamnat la ani grei de analfabetism. Poezia se comportă, în acest caz, ca o iubită înşelată şi care nu uită şi nici nu iartă.
          Un simţ anecdotic special, de efect, sparge monotonia existenţei în mai toate textele volumului. În universul domestic, în care poezia e un animal de casă, alături de altele, poetul se descurcă de minune, cu o cheie franceză în mînă poate repara pînă şi axul pe care se învîrte planeta şi care cam scîrţie de (la) o vreme. Charlie Chaplin, în „Luminile oraşului” pare-mi-se, unde manevrează nişte chei pe marginea unei benzi rulante, în timp ce strînge nenumărate şuruburi, nu s-ar fi descurcat mai bine: „cum vin din bucătărie repar tot ce-mi iese în cale/ scaune şlapi pantofi ţigări papagali instalaţii/ învârt cheia franceză deasupra capului şuier/ doar într-un furou vişiniu ea mă-ntreabă:/ ce-i aia o cheie franceză? Şuier/ o repar chiar acolo între scaun şi masă/ se ridică în capul oaselor fericită/ mă întreabă ce-i aia o masă” (preLudiu).
          În multe texte predomină detaliul, privirea dilată anodinul, alienarea (că este şi ea prezentă, nici nu avea cum să nu fie într-o lume care se transformă continuu!)  este efectul conectării brutale la realitatea imediată. Textele de pe „burtiera” televizorului, de exemplu, sînt adevărate experienţe dadaiste, un amalgam de ştiri, aşezate una după alta fără nici o logică aparentă, dau măsura unei realităţi alienante, fleacurile se insinuează în conştiinţa individului ţintuit în faţa ecranului determinîndu-l să se refugieze cu totul (arme şi bagaje plus conştiinţă) într-o realitate secundă (şi a naibii de fecundă!): „ministrul cipriot de externe, în vizită în românia/ membrii formaţiei ac/dc vor vizita casa poporului/ furtună puternică în mehedinţi – un dispărut/ sediul facultăţii de jurnalism a fost spart/ două case avariate de furtună în serbia/ naveta atlantic lansată în spaţiu/ claudia schiffer a dat naştere unui fiu/ chelsea london a luat cupa angliei/ publicitate: urmăreşte reportul zilei la DP/ nava st james park atacată de nişte piraţi somalezi/ nu uita, publicitate: verifică sticla cu report/ lupte la bangok 17 morţi/ publicitate: zeci de mii de euro urmăreşte/ (nu mai înţeleg ce scrie)/ tamaş şi daniel niculae, datori fiscului francez/ secretarii de stat nu pot gestiona eficient 453 de spitale/ cl. komartin: Doamne ajută!/ rovana plumb guvernul boc trebuie să.../ (nici aici nu mai înţeleg)/ cod galben de ploi şi vijelii în toată ţara” (burtieră). În altă parte, un text se numeşte chiar „Supradada” şi e o poveste despre cum „un ţap tânăr în călduri îşi făcea selfies reflectat într-o iapă bistriţeană”. Şi ţapului, veţi vedea, dacă veţi citi, nu îi e deloc comod, cam cum îi era pelicanului în confruntarea cu babiţa, din celebrul poem al lui Urmuz ...!
          Sigur că realitatea e tragică în virtutea faptului că se consumă şi ne consumă, că timpul e hulpav cu vieţile noastre, numai că tragedia contemporană e de o veselie inconştientă şi molipsitoare. Dispunerea aiurea a lucrurilor naşte paradoxuri poetice, anecdote cu morala în coadă. Confuzia dintre Bucureşti şi Budapesta, de exemplu, din minţile unor vedete şi personalităţi din largul lumii, care nu stau prea bine cu orientarea geografică, dar care s-au pronunţat astfel în spaţiul public, e prilej de poezie construită pe un paradox vesel: „în metroul zorind spre king’s cross italianul cu inel pe fiecare deget îi/ povesteşte filipinezei cu şerveţel pe genunchi despre cocktailul din/ viena despre noaptea din parcul din berna o dio mio!/ cerşetorii savanţi din budapesta bâţâie piciorul stâng suflă vocale pe/ nas se alintă lângă coapsa londonezei sprijintă de contrabas dacă aş fi/ acolo aş coborî chiar la piccadily aş întreba un negru mătăhălos cu/ mustaţă de 50 de ani cum să ajung la westminster abbey l-aş aştepta/ să-şi mute servieta dintr-o mână într-alta să zică hăă? hăă? what?/ uitând că are căştile pe urechi că în ele o voce blondă îl imploră/ show me your gun!/ degeaba/ înainte de piaţa unirii 1 metroul mai iese la suprafaţă la budapesta” (everything sTops at budapest)
          În multe texte avem de a face cu un antisentimentalism care duce pînă la ... sentimentalism. Miracolul mărunt al vieţii se amplifică atunci cînd poetul (dar şi individul, în genere) conştientizează unicitatea individuală. Este evident că urîtul dinăuntru a pus stăpînire pe lumea exterioară şi o tiranizează. Karl Rosenkranz definea această acaparare a lumii exterioare de către urîtul din interior cu termenul de hidos şi spunea că „hidosul se opune raţiunii şi libertăţii” (O estetică a urîtului, Editura Meridiane, 1984, p. 260). Poezia însăşi, în postmodernitate, se opune raţiunii şi libertăţii, în variantele consacrate, pentru a prelimina variante şi valenţe noi: „încă mai ai dreptul la o/ tristeţe dureroasă care nu te lasă măcar să/ respiri, tristeţe apăsare durere lacrimi junghiuri ceva/ să-ţi plesnească în cap ca un/ harapnic/ să-ţi putrezească ochii de la centru spre/ margini să aduni duhoarea cu limba // e încă dreptul tău/ să simţi cum mori şi te usuci te umpli de/ zgârciuri nici nu poţi să transpiri zoaiele îţi/ fierb înăuntru/ să zaci pe canapea cu limba umflată de/ atâtea amintiri simpatice exemplare splendide din/ care n-au mai rămas atâtea firmituri cât/ ar trebui pentru un gândac de bucătărie // doar să te târâi pe balcon să vomiţi tristeţea/ uleioasă verzuie peste flori mesteceni/ trotuare maşini şine de tramvai depozite/ mahalale cu câini râioşi gunoaie iazuri silozuri/ dealuri păduri vulturi şi iar trotuare // cu capul în mâini ochii scurşi/ atârnând de bărbie” (ceva frumos).
          Viaţa glisează pe soartă. La carnavalul fiecărei zile participanţii îşi etalează măştile convenabile, cele originale le atîrnă însă pe dedesubt, uneori îi dau de gol. Şi asta în timp ce „dragostea vede un tigru în orice cangur pitic” iar inconştienţii „vorbesc despre artă când scutierii îi snopesc pe/ vecinii ieşiţi în piaţă contra gazelor”. Strada dă buzna în textul poetului, ca apa care a ieşit din matcă la inundaţii şi eliberată de chingile malurilor îşi trăieşte beţia noilor orizonturi: „cei mai buni criminali nu apucă să ucidă/ pe nimeni cele mai bune mame nu au/ copii cei mai mari afaceristi lucrează/ la deratizare cei mai capabili piloţi/ conduc tractoare ruseşti cele mai/ talentate curve îşi scot uterul la 15 ani/ cei mai mişto scriitori sunt contabili la/ microsoft cei mai buni cântăreţi lucrează/ la metrou cea mai bună veioză e la/ vecinul de sub mine – dacă nu l-ar ţine/ mereu în cantonament antrenorul de/ la dinamo ar fi un preot senzaţional/ cu numărul 10 pe reverendă” (ass de treflă). Textul îmi aminteşte de bancul clasic, pe care l-am reţinut de la Petre Stoica (eram împreună într-o noapte, în iunie 2008, în curta lui Ion Barbu din Petrila, cu Ada Milea, Ilie Stepan, Emil Brumaru!), cu Napoleon care merge la Porţile Raiului şi care cere imperios să fie lăsat să intre. Dar cine eşti?, îl întreabă Sfîntul Petru. Sînt Napoleon, sînt francez şi sînt cel mai mare strateg al tuturor timpurilor! Caută Doamne-Doamne în catastiful cel mare după care i se adresează pretendentului la veşnicie edenică: Cel mai mare strateg al tuturor timpurilor era un sîrb, s-a numit Dragoslav Zlatanici dar fiindcă s-a născut în vremuri de pace a sfîrşit ca fierar în satul lui din Banatul sîrbesc...! Iertare pentru digresiunea cam nelalocul ei pentru o cronică la o carte de poezie, dar nu m-am putut abţine! Deşi cîndva (revista Conta, 2, 2010) am făcut demonstraţia argumentată că bancul este, în esenţă, poezie! Sau că e chiar esenţă de poezie?
          Felix Nicolau nu pare să scrie după inspiraţie, ci după teme prestabilite, are disponibilitate de a “liriciza” orice subiect. Trăieşte şi apoi îşi scrie impresiile pe curat, discontinuu, haotic într-un exerciţiu de conştientizare a ceea ce trăieşte. Poezia nu e un scop în sine, ci e sinele scopului. Un moralist dublat de un parodist se ascunde după armura de cuvinte a textului: „Ai dreptul să nu spui nimic/ Ai dreptul să-ţi dai palme cu piciorul drept/ Ai dreptul la un telefon în ceruri/ Înţelegi ce spun?/ Ai dreptul să anunţi pe cine vrei tu că ai devenit prietenul nostru/ Ai dreptul la o ultimă ţigară şi la o cafea decofeinizată/ Ai dreptul să nu spui nimic când/ O să-ţi spargem faţa şi-o să-ţi scuipăm în gât/ Ai dreptul la telecomandă şi să te scobeşti în nas/ Ai dreptul să minţi să furi să baţi să lingi/ Ai dreptul să te faci investitor miliţian academician sau fotbalist/ Înţelegi ce îţi zic?/ Ai dreptul să îţi schimbi sexul cu unul mai blond/ Ai dreptul să studiezi chimia în străinătate/ Ai dreptul să fii nemuritor 40 de ani/ Ai dreptul la 5 copii, 1 băiat 2 fetiţe + un pit-bull/ Ai dreptul să schimbi pit-bull-ul cu un chihuahua/ Ai dreptul să trimiţi mai departe mesajele primite de paşti/ crăciun şi revelion/ Ai dreptul să// Aşa să ne ajute Dumnezeu!”  (Miranda).
          Deşi e născut la Bacău, după cum aflu din sursele la îndemînă, Felix Nicolau nu pare a fi luat cu el prea multe din molcomeala Bistriţei, care îi străbate oraşul de baştină; ci e contaminat de Dîmboviţa cea limpede ca cristalul Swarovski de pe degetul unui corporatist în care se oglindeşte cu mîhnire prefăcută Casa Poporului. În volumul „kamceatka. Time IS honey” Felix Nicolau recurge la un principiu asumat ad-hoc: realitatea imediată nu poate disimula, cît poate demasca poezia care o ia în răspăr.

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 9 martie 2015

Citit 3704 ori

Comments

  • aag

    cronica va aparea in revista Vatra, numarul din martie/aprilie 2015

    aag Miercuri, Martie 11, 2015 Link la comentariu
  • Felix

    excelenta cronica vivace si atacand din multiple unghiuri. Va multumesc!

    Felix Marți, Martie 10, 2015 Link la comentariu

Lasă un comentariu