Cautare

Ştefan Ivas - mila schimbă gustul cărnii

Evaluaţi acest articol
(4 voturi)
5.0 din 5
Ştefan Ivas - mila schimbă gustul cărnii

Ştefan Ivas - mila schimbă gustul cărnii
(Casa de Editură Max Blecher 2014)

          Unul dintre debutanţii care te obligă să ciuleşti urechea încă de la primele pagini este, fără îndoială, Ştefan Ivas, cu volumul „mila schimbă gustul cărnii” (Casa de Editură Max Blecher 2014), carte premiată cu “Opera prima” la Botoşani, la „Zilele Mihai Eminescu” de la începutul acestui an. Într-o perioadă în care debutanţii par să “cînte” cît mai mulţi pe aceeaşi coardă, căznindu-se să semene unul cu altul dintr-un spirit de imitaţie care reduce perspectiva individuală şi şansa evoluţiei, orice sunet nou atrage imediat atenţia. Poezia lui Ştefan Ivas, un nume pe care nu l-am remarcat pînă acum în revistele literare, cum se întîmplă de obicei, pendulează între suavitate şi sarcasm, între graţiosul ironic şi melancholia banalizatoare, recursul la memoria afectivă crează senzaţia unui real al subînţelesurilor şi nu al înţelesurilor: “nivelul doi de lectură al realităţii/  în trepte/ până la „golirea minţii de lumea exterioară”/ un ianus bifrons cu ochii din faţă închiși/ urmărind ritmul/ hopa-ţupa, hopa-ţupa puișorii stau deasupra/ în nucul de care era legat radu/ după al nu știu câtelea furt acoperit de unchi-su miliţian/ bătut de taică-su c-o nuia de răchită/ „mai faci?”/ „nu mai fac, tăticuţule!”/ cuvintele nu veneau ușor atunci/ când eram treziţi cu noaptea-n cap să plecăm cu oile/ câte una mai beteagă rămânea tot timpul în urmă/ și pe ea ne răzbunam pentru somnul furat/ & îndărătnicia celorlalte/ îmi plăcea chopin mai ales toamna/ când culegeam seara bostanii de pe bucata/ curăţită de păpușoi în timpul zilei/ „i-aţi adunat pe toţi?” ne întreba tata/ iar noi răspundeam în cor: „pe toţi! pe toţi!”/ deși știam că a doua zi dimineaţă/ sigur o să mai găsească câţiva/ dosiţi după frunze uscate și pănuși/ „iote puturoșii!”/ cu acordurile din casablanca în cap/ alergam după șoarecii care ieșeau/ din popuri la desfăcat/ la scosul sfeclei eram omul tristeţilor constante/ în chiciura din noiembrie cu nailoane pe cap/ așteptam trenul de șapte jumătate când/ aruncam sfecla alunecoasă și plină de glod în căruţă/ și plecam acasă/ de fapt din martie când puneam cartofii/ până la prima ninsoare din noiembrie când/ așezam strujenii în popuri/ era veșnic toamnă/ doar la mamaia la televizor era vară/ raiul era pe pământ, albastrul infinit” (Tracklist).
         Acţiunea globalizantă la care este supusă societatea românească, la începutul mileniului trei şi a secolului XXI, transformă decisiv mentalităţi şi gestică, satul care conservă încă aerul unui ev mediu întîrziat, combinat cu internet şi cancanuri de televizor, crează o atmosferă de bîlci continuu, glisarea celor două realităţi este generatoare de paradox care stîrneşte deopotrivă melancolia, poezia şi umorul. De altfel, mulţi poeţi din generaţia tînără, mai ales din Moldova de peste Prut, dar şi din spaţiul hieratizat al satului românesc, îşi trag vigoarea textelor din evocarea acestei realităţi duale, antagonice adesea, recursul fiind fie atmosfera din casa bunicilor (a buneilor, după cum spun basarabenii, mari profitori ai investigării unei realităţi subsecvente!), a părinţilor izolaţi istoriceşte într-o sublume care se încăpăţînează să reziste: “eram la vânturat fasole/ toate resturile uscate de frunze, păstăi și tulpini dansau în aer/ jos lângă grămada curată așteptam cascada de boabe/ din găleata pe care o ţineai pe umăr/ fredonam „forever young”/ m-ai întrebat mutând găleata pe celălalt umăr ce înseamnă/ după ce ţi-am tradus refrenul ai început să cânţi și tu/ stâlcind anume ca un plod răsfăţat cuvintele./ la un moment dat te-ai oprit/ iar mâinile tale m-au mângâiat aspru și apăsat/ (bătăturile uscate/ lăsându-mi dâre roșii pe obraz)/ mâinile tale/ cu care trăgeai viţeii din uter la moșitul vacilor/ mâinile/ cu care îndepărtai maxilarele cailor/ ca să le aproximezi vârsta”. (#, p. 37). Vizionarismul unui Marin Sorescu, care a conservat satul şi sublumea sa în “La Lilieci” se regăseşte în practicile poetice ale tinerilor poeţi de azi. În acest sens Ştefan Ivas explorează filonul autenticismului rural, care are o coloratură afectivă, o melancolie difuză şi un prozaism bine structurat în textul poetic: “într-un fel e inima ogrăzii/ mirosul puternic/ schelălăie ca un câine râios/ de cum deschizi fereastra/ de-acolo vin cârnaţii afumaţi/ untura toba jumările acolo se/ duc rânitul spartul bostanilor/ și adusul buruienilor din grădină/ (doar tăiatul e-o treabă de adult/ pentru că mila schimbă gustul cărnii)/ la umbra lui în/ după-amiezele toride de vară/ după porţiile de tărâţe și zoaie/ cu burţile pline/ porcii ca pruncii/ dorm tolăniţi în găurile/ pe care și le-au săpat cu râturile în pământ/ guiţând mulţumiţi în răstimpuri” (Carnicul). Într-o epocă în care asomarea  porcului după metoda europeană ia loc tăiatului balcanic, brutal şi ritualic al porcului, la Crăciun, recuperarea unei gestici tradiţionale văzută încă în inima satului românesc, naşte în poem o atitudine relativizantă, ironică şi autoironică chiar. Iar individul, expresionist ca atitudine, care protestează sau se izolează în spaţii ideale, care ţin de copilărie, de fantezia cu care s-a ales după frecventarea literaturii, ca zonă a libertăţii absolute, îşi reformulează un nou statut (crez) individual sau social. Unul dintre textele care îl exprimă deplin pe Ştefan Ivas, eliberîndu-l de natura tradiţionalismului, dar şi ca o variantă a evoluţiei sale ulterioare, îl reprezintă poemul final al cărţii, o rezolvare parabolică, pe termen lung a căutărilor individuale: „la prima execuţie am fost prins în valul represiunii generale./ ne-au adunat pe toţi în ogradă. unii îmbrăcaţi în haine bune,/ alţii surprinși în timp ce făceau piaţa, cu pungi de plastic în/ mâini. sub vișinul din faţa șurii, înălţat pe băncuţa folosită/ la mulsul vacilor, crainicul citea proclamaţia: păcate grave,/ abateri repetate de la normă, slava deșartă a aducerii-aminte/ și subminarea ideologiei de stat. s-a dat citire listei, apoi ne-au/ urcat pe scara de lemn în podul șurei. era cald. din grămezile/ de orzoaică venea un miros de șoareci. din loc în loc, de foliile de/ azbest atârnau viespare părăsite. în mijlocul podului era o gaură/ care dădea în șură. deasupra ei era legată de-o grindă o funie./ înaintam toţi în șir indian. doi soldaţi ne puneau funia la gât și/ ne împingeau în gaură. cădeam ca niște saci cu orzoaică. Grinda/ pârâia de fiecare dată./ la a doua execuţie eram tot în ogradă. mă durea îngrozitor/ gâtul. mă pregăteam să urc scara când am fost abordat de/ vocea doamnei conducător. m-am scuzat spunând că eu n-o fac/ intenţionat, că pe mine nu mă interesează, că am conștiinţa/ slab dezvoltată, că trăiesc separat și urmăresc alte lucruri./ mi-a răspuns cu blândeţe că ea mă înţelege, însă în urma/ interogatoriului punctat a trebuit să cedez, să recunosc, ba/ mai mult, încolţit astfel, m-am declarat disident, schismatic/, opozant, și în timp ce continuam să înaintez în rând spre gaură,/ am început chiar să strig și să iau numele conducătorului în/ deșert./ la a treia execuţie nu mai era nimeni în ogradă. mă lepădasem/ de amintiri și acceptasem ca degetul conducătorului să scrie/ sentinţa direct în inima mea. am urcat scara. în pod cei doi/ soldaţi dormeau, cu boabe în păr, lungiţi peste o grămadă de/ orzoaică. am pășit încet să nu-i trezesc, mi-am aranjat funia/ în jurul gâtului și, în loc să mă arunc, mi-am dat drumul ușor/ în gaură astfel încât grinda să facă cât mai puţin zgomot.”(ultimul poem).
          Notaţiile contrastive care se bazează pe un fragmentarism al percepţiei, cu voci care se întretaie în acelaşi discurs, crează o atmosferă de falsă teatralitate în care stridenţele retorice sînt estompate de un limbaj care acţionează ca un material „moale”, atonic, în care se pierd toate ecourile: “întins în pat mănânc lapte prins/ cu lingura direct din borcan/ tălpile ating caloriferul rece/ între noi doi e televizorul unde/ un pui rătăcit de balenă cu cocoașă/ este urmărit de o haită de orci flămânde/ de cealaltă parte la calculator verifici/ rubrica „închirieri”/ când o să ne mutăm o să fie altfel, zici/ o să ţinem lumina aprinsă cât vrem/ o să spălăm vasele numai cu apă caldă/ o să avem un dulap cu caserole de toate/ mărimile frumos ordonate o să avem plante/ peste tot iar la geam o să ne vină păsări în/ fiecare dimineaţă/ câte un „îhî” pentru fiecare afirmaţie/ în timp ce orcile se apropie de puiul de/ balenă cu o viteză invers proporţională/ cu cea cu care duc lingura la gură/ „uite!” tresari entuziasmată ca și cum/ ai fi aflat de moartea unei rude îndepărtate/ care ne-a lăsat moștenire un apartament/ tresar, scap lingura din mână, laptele se împrăștie/ pe tricou/ „garsonieră zimbru baie și bucătărie curată/ semimobilată 80 euro pe lună telefon 0232210443”/ aprob lipsit de entuziasm/ șterg tricoul cu o cârpă/ la televizor au băgat reclame” (scenă domestică I).
          În alte texte atmosfera aminteşte de un Mircea Cărtărescu, cel din ciclul “Georgice” din volumul de debut, “Faruri, vitrine, fotografii”, în care hieratizarea făpturilor din memorie se face cu mijloacele unei expresivităţi fruste, limbajul este adaptat materiei şi astfel generează poezia cu un palpit autentic, cu un umor reţinut: “laura, laura cum îi făceai tu pe băieţi la trânte în pause/ laura, laura cum lipseai tu câte două săptămâni de la/ școală când începea prășitul de-a-ntâia la păpușoi/ laura, laura bolfoasă cu ţâţele mari și lăsate/ de parcă ţi-ar fi atârnat deja doi sugari de sfârcuri/ laura, laura cum te dădeai tu cu ojă ca să-ţi/ acoperi pământul de sub unghii/ laura, laura cum ne dădeai tu nouă să copiem tema/ din caietul tău pătat cu ulei și dulceaţă/ laura, laura cum te-ai înroșit tu toată – munte de om –/ când te-a invitat unu’ la dans la banchet/ (acum – femeie la casa ta de chirpici, cu om,/ trei plozi mărișori și doi cai)/ laura, laura ce frumos treceţi voi cinci prin sat/ cu căruţa în dimineţi răcoroase de primăvară/ ţie laura îţi dedic volumașul acesta/ ca să-ţi servească la învelit ouăle/ și peturile cu lapte cu care mergi/ în fiecare duminică și zi de sărbătoare/ la piaţa mică” (laura, laura, fată de treabă).
          Poezia lui Ştefan Ivas este foarte apropiată de sensibilitatea şi retorica optzeciştilor, pastelul este “antipastel”, ca la Ion Stratan, anecdota este “antianecdotă”, ca la Forin Iaru sau Eugen Suciu, spectacolul se închide în prozaismul magic al unor Gabriel Chifu, Ioan Moldova, Nichita Danilov sau Aurel Pantea. Poezia lui Ştefan Ivas, cerebrală în mare parte, uneori crispată datorită fricii de a nu rata limitele imaginarului controlat de limbaj, va evolua, după părerea mea, spre parabolă şi spre notaţia aforistică, detectabilă în multe dintre textele din acest volum. Cred, de asemenea, că Ştefan Ivas va scrie şi proză, într-o perspectivă imediată, sînt semne ale unei acuităţi a observaţiei, ale unei epicităţi reprimate în textul poetic. Maurice Blanchot  (“Spaţiul literar”, Editura Univers, 1980, traducere Irina Mvrodin; “L`Espace litteraire”, Gallimard, 1955) spune referindu-se la opera şi la destinul lui Kafka, consideraţii care pot fi reluate în cazul oricărui scriitor care contează: “A scrie este ceea ce nu se termină, ceea ce nu încetează niciodată. Scriitorul, se spune, renunţă să spună Eu. Kafka observă cu surpriză, cu încîntată plăcere, că a intrat în literatură de îndată ce l-a putut înlocui pe Eu cu El. Scriitorul aparţine unui limbaj pe care nimeni nu-l vorbeşte, care nu se adresează nimănui, care nu are un centru, care nu revelează nimic. El poate crede că se afirmă pe sine în acest limbaj, dar ceea ce afirmă el este cu totul lipsit de sine”. Ştefan Ivas este în măsură, încă de la debut, să schimbe pe “eu” cu “el”, ceea ce l-ar duce spre propriul spaţiu literar, pe care să îl administreze cu talent: “băgam transformatorul în priză/ un prelungitor în transformator/ vcr-ul în prelungitor./ înainte să apăs pe play îmi plăcea să ascult/ huruitul acela ușor/ pe care-l scotea odată pornit/ ca un tors de pisică/ huruitul pe care-l puneam pe seama/ unui tractoraș cu baterii din interior/ al unui camion de jucărie care se învârtea în cerc acolo/ (tot într-un camion, camion plin cu mere, spunea tata,/ părăsise și el ţara. după multe peripeţii reușise în cele din/ urmă să ajungă în america de unde trimisese vederi și poze./ deși cu mâinile groase de muncitor nebărbierit și cu o cămașă/ boţită apărea lângă mașini luxoase, în camere spaţioase,/ cântând la pian, scriind ceva la un birou mare de mahon sau/ cu un pahar de whisky în mână. pe jos erau covoare pufoase,/ albe, canapele și fotolii uriașe de piele iar în fundal se zăreau/ zgârâie-nori și o bucată perfect albastră de cer./ după revoluţie nu s-a mai întors. unii spuneau că-i spion și/ n-are cum, alţii că s-a înstrăinat și nu mai ţine la neamuri./ a trimis însă un pachet cu un video și casete cu filme/ pe teme religioase. se părea că în vest îl găsise pe Dumnezeu/ sau – cum ne spunea tata numai nouă și numai după câteva/ pahare – „ajuns în curu’ gol în america, pentru că nici acolo/ nu stau câinii cu colaci în coadă și nu-ţi dă nimeni nimic/ degeaba, a trebuit să treacă la pocăiţi, că america-i plină/ de pocăiţi și ăștia atât așteaptă, să te faci unul de-al lor,/ că imediat te ajută. nu vedeţi că le-a făcut calicilor ălora din/ capătul satului până și casă!”)/ în după-amiezele de vară/ când arșiţa ne alunga de la cules fasole/ când nu era nimic interesant pe tvr/ puneam o casetă de la unchiu’/ the ten commandements cu charlton heston de exemplu/ după huruitul cunoscut apăsam play/ tânărul moise afla că nu era nobil egiptean/ ci fiu de sclav evreu/ („son of hebrew slave”)/ rătăcește o vreme prin deșert/ îl găsește pe dumnezeu/ dar se întoarce să-i salveze pe ai lui/ bărbos cu plete și cu o sclipire în ochi/ (pe care îmi plăcea să cred că o avusese/ și unchiu’ când ajunsese în america)/ și tocmai când urma să despartă cu toiagul/ apele mării roșii/ ne striga mama să venim să despărţim/ fasolea culeasă de păstăi/ puneam pauză/ huruitul continua/ îl auzeam de pe prispă/ mâinile dezghiocau păstăile/ camionul cu mere demara/ din ţara sclavilor care culegeau fasole pe câmpuri/ urma să ne scoată unchiu’/ bărbos într-o cămașă boţită/ dar cu o sclipire în ochi”(VCR. unchiul din america).
           La un debutant urmăreşti, în primul rînd, nu ceea ce spune, ci cum spune, cum ordonează “materia poetică” pe care şi-o rostuieşte atît de pe urma harului propriu, cît şi de pe urma culturii sale poetice. Datorită acestei duble asumări, e de remarcat că Ştefan Ivas nu este inhibat de ieşirea în scenă, debutul său este unul plin de promisiuni. Să fie!

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 30 martie, 2015

Citit 6351 ori

Comments

  • aag

    Textul va aparea in revista Hyperion, numarul aprilie / iunie 2015

    aag Marți, Mai 05, 2015 Link la comentariu
  • aag

    Multumesc, fac şi eu ce pot ...! Cred că în acest moment critica literară românească a rămas în urma literaturii române şi cred că nici nu o mai pricepe şi nici nu o mai percepe ...!

    aag Sâmbătă, Aprilie 04, 2015 Link la comentariu
  • I.P.

    Draga Adrian, daca ai scrie despre mine asa cum scrii despre acesti debutanti, zau ca as crede ca am crezut toata viata ca poezia poate fi o miza... ! Cred ca acum esti cel mai bun critic literar din Romania, dupa ce Grigurcu face concesii cu nemiluita.

    I.P. Luni, Martie 30, 2015 Link la comentariu

Lasă un comentariu