Cautare

Ioan Moldovan – timpuri crimordiale

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
5.0 din 5
Ioan Moldovan – timpuri crimordiale

Ioan Moldovan – timpuri crimordiale
(Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014)

          Volumul “timpuri crimordiale” (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014) al lui Ioan Moldovan e reprezentativ pentru estetica şi etica (şi gestica) poetică a întregului său parcurs de pînă acum. Poet care refuză spectacolul “cu public” pentru o însingurare (ascetică?) pe pagina albă, unde truda nu este ferită de peripeţii, Ioan Moldovan trăieşte într-un timp continuu în care singura discontinuitate pe care şi-o permite (şi o acceptă, ca pe o fatalitate!) e lupta cu elementele care nu se lasă supuse în procesul creaţiei, unul asemănător oficierii unui ritual: “Pentru a scrie am vârât vârful peniţei în cafeaua/ din ceaşcă, dar degeaba./ Am presat de câteva ori tubuleţul rezervor,/ degeaba./ În fine, l-am schimbat cu unul nou. E vorba de/ stilou. Acum începe să scrie (cine?)/ E ziua de Paşti/ Apoi iar porcuşori în urma scuturării stiloului/  blestemat ce nu vrea să scrie continuu/ Îmi închipui în trecere cum un biograf va lua la/ rând caietele şi va descifra anevoios/ Unele pasaje şi cum din osteneala lui va ieşi/ adevărata mea glorie/ Apoi adorm, mă trezesc la nouă, mă întrerup iar/ să spăl stiloul/ Pentru a-l face să pornească/ Acum iată scrie palid, după spălare/ Nici acesta nu-i stiloul visat/ Acum stiloul scrie bine-bine. Acesta să fie/ secretul? Să-l spăl, adică? Sau/ Să scriu aproape tot timpul?” (ca despre convalescenţă). E o atmosferă domestică, de sărbătoare (de Paşti?), metamorfoza om-text funcţionează perfect, amintirea se lasă visată, aglutinată ca şi cum memoria îşi picură timpul pe pagină în încercarea de a da coerenţă existenţei individuale care se tîrăşte în urma istoriei. Oricum, vitalitatea agonică a re-amintirii, presimţită/ resimţită în multe secvenţe ale acestei dense cărţi, este o constantă a introvertirii poetice, a unui imaginar care se insinuează pînă acolo unde se rostuieşte timpul însuşi: “Fratele meu se insinuează în fiul meu/ Eu sunt o copie bizară a mamei/  Oriunde pot cădea în vis, el deţine toate vârstele/ Noastre/  Mă perpelesc în melancolie, o ţară intimidată de/ Moarte/ Şi nebunia neamului meu de-a tot face gesture/ Prin care n-o să mai fiu niciodată liber/ Tot mai ţicnit, vezi bine, ca porumbeii din/ balconul vecin/ Ca un alergător prin Tibet purtând deasupra/ capului o flamură şi/ Rugându-se-ntr-una: Nu mai veni şi tu, tristeţe,/ Să te adaugi dezamăgirilor” (oriunde pot cădea); sau: “Nimic n-avem de făcut. Suntem doi domnişori pe/ care s-au uscat/ Şi-s scame creierii tatălui./  Ne punem pe visat şi/ nu vedem că/ Vara acum se pregăteşte din timp: să ne/ împrumutăm/ Să facem cereri/ Să ne rămână şi nouă ceva cât de cât. Ce bine-ar fi/ să fie acum aici/ Un filosof ca lumea să ne explice/ Ce care-va-să-zică un bici de melancolie/ Stârnind muzicuţele dionisiace/ Şi mai târziu/ Să ne întoarcem acasă îngheţaţi şi cu toţi dinţii la/ locul lor/ Cu mama râzând la vederea noastră şi nimic să nu/ ne spună/ Ci doar să ne cuprindă şi să ne vâre la loc în/ găoace” (frate-meu şi cu mine).
       “Întoarcerea în găoace” e o (re-) trăire fără rest a (re-) amintirii. Dacă "teoria relativităţii" ar putea fi pusă în practică în toate consecinţele sale, atunci am avea de a face cu lucruri total ilogice pentru raţiunea umană. Astfel, dacă s-ar putea depăşi viteza luminii, printr-o oarecare revoluţie a tehnicii, atunci fiinţa s-ar putea deplasa… în trecut. Lewis Carroll imaginează acest lucru în celebra "Alice în ţara minunilor" în care personajul se mişcă în timp în sens invers. Astfel Alice simţea durerea înţepăturii cu acul înainte de a se fi înţepat, iar prăjitura era mai întîi mîncată şi după aceea adusă, împărţită copiilor şi apoi tăiată. Dar lucrurile sînt şi mai vechi la nivelul acestor ipoteze, literatura stă mărturie. Platon, în “Omul politic”, ia în discuţie supărarea lui Zeus pe pămînteni, care i-au încălcat voinţa. Astfel acesta hotărăşte să "lipsească omenirea de ocrotirea lui" şi să "intervertească" mersul circular al stelelor. De atunci în univers există, zice Platon, două cicluri alternante: primul, dominat de zeul care îi imprimă o rotaţie directă, iar al doilea, caracterizat prin lipsa protecţiei divine şi mişcarea circulară inversă. Consecinţele acestei retrageri de la cîrmuirea lumii a lui Zeus sînt spectaculoase: “Toate animalele, oricare le era vîrsta, îşi opreau cursul vieţii şi toate fiinţele muritoare încetau să mai ofere ochilor spectacolul îmbătrînirii treptate şi, apoi, reîncepînd să se schimbe dar în sens invers, puteau fi văzute întinerind şi devenind tot mai moi. La cei bătrîni, părul albit începea să se înnegrească, obrajii celor cărora le căzuse barba redevin netezi şi fiecare este readus în floarea primăverii sale; cît despre imberbi, corpul lor devenind tot mai firav şi mai mic din zi în zi şi din noapte în noapte ei ajung din nou la starea de copil nou-născut, atît ca suflet cît şi ca trup; iar apoi, consumîndu-se de tot sfîrşesc prin a dispărea complet” (Omul politic, 270, e). Imaginea, poematică în esenţă, este, să recunoaştem, plină de miez. Această pedepsire a păcatului este semnificativă. În folclorul nostru, în "Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte" de exemplu, păcatul este pedepsit în acelaşi mod, trupul lui Făt-Frumos "descrescu" sub presiunea acelei călătorii inverse, dinspre "vîrsta de aur" sau dinspre statutul de locuitor al "insulei fericiţilor", spre lumea păcătoasă a unui prezent decăzut: "O palmă îi dete Moartea şi el se şi prefăcu în ţărînă". Întinerirea are loc, la Platon, prin intrarea într-un ciclu care îţi dă posibilitatea să o iei mereu de la capăt, de la particulele elementare. Întoarcerea sensului devenirii, de la bătrîneţe spre maturitate şi de aici spre tinereţe şi copilărie, are drept consecinţă naşterea directă din pămînt a oamenilor: "Căci din ţărînă te-ai întrupat şi în pămînt vei merge…" (Apostoli, II, 4-5). La Ioan Moldovan, un acribios al sensurilor şi al subsecvenţelor, poet care îşi delimitează cu multă rigoare spaţiul în care se mişcă dar şi sensul, poezia este un orizont în care se înghesuie deopotrivă lucrurile şi ideile, materia şi umbra acesteia. Călătoria dinspre “totul” spre “nimic” se face cu mult curaj, dar şi cu multă inconştienţă: “Nerăbdător şi nervos, prea nervos, aştept să vină/ ora plăţilor/ Şi să mă liniştesc. După care, să mă neliniştesc la/ loc/ Văzând noua toamnă, noua iarnă pe cerul/ fulgerând peste bloc./ Pe cer fulgere negre şi brune, pete doar brune/ printre care/ Uite şi ţara noastră./ În partea cealaltă, la alte etaje, senin, soare, rai şi/ pâine cu sare/ Şi acum trebuie să plecăm de aici şi unde? Unde/ Mioarele/ Pe alte picioare de plai sunt de tot ilizibile, un/ fuşerai. Şi cu ce/ Atelaje. Tu înainte,/ Urmez eu, apoi tu şi celălalt bărbat. Eu îl/ urmăresc pe înaintaş şi pe mine/ Mă urmează urmaşul chemat. Dar când îţi văd/ chipul nu mai eşti/ Tu. Sau eşti? Sau erai? Sau poate că nu.”  (ticuri letale).
        Sfîntul Augustin, în “Confesiuni”, decorează "camera memoriei" cu simbolurile timpilor aboliţi conştient că nu există o expresie matematică a întoarcerilor, a ezitărilor, a revenirilor pe orbita introspecţiei fiinţiale: “Mare este această putere a memoriei, prea mare, Dumnezeul meu, sanctuar uriaş şi infinit! Cine a ajuns la străfundul ei? Şi aceasta este o forţă a sufletului meu şi ţine de natura mea şi nici eu însumi nu pot cuprinde ceea ce sînt…(…). Şi se duc oamenii să admire munţii înalţi şi uriaşele valuri ale mării şi curgerile cele largi ale fluviilor şi înconjururile oceanului şi mersul stelelor, şi se părăsesc pe ei înşişi şi nu se miră că, în timp ce ziceam acestea toate, nu le vedeam cu ochii şi totuşi nu le-aş fi putut spune dacă nu aş fi văzut înlăuntru, în memoria mea, în spaţii atît de uriaşe, ca şi cînd le-aş fi văzut în afara mea, munţii şi valurile şi fluviile şi stelele pe care le-am văzut şi oceanul pe care l-am crezut.” La Ioan Moldovan se înregistrează în poem “o încărcătură de derizoriu”, în funcţie de ceea ce memoria emană sau adună. În acelaşi timp omul este punctul de conjunctură între pustiul din afară şi pustiul dinlăuntru, o viaţă omul nu face altceva decît să se opună cu disperare ca acele două deşerturi să se unească. În momentul în care unul din deşerturi pătrunde în perimetrul celuilalt, căderea din (în) lume e definitivă: “ce fel de străin sunt eu, eşti tu în acest oraş dizolvat? O singură uşă se zbate şi niciun vânt n-o bate. Tu tot mai râzi în singurătate. Tu singură vei merge la împărat. Obosiţi suntem cu toţii. O ţigară de-o aprinzi, câte oare în oglinzi sunt uitate să fumege? Ai spălat tot carul cu scutece. Tu, când miroşi, a ce miroşi? Toate se-ntâmplă-ntr-o doară? Iată un patinoar de demult, ce mai aştept? Mai bine să mă dau. Mă dau visând o lumină pe coridor şi dintr-odată mi se face dor din pricina surplusului de ger. Vai cum nu ţi-am luat şi eu niciodată vreun colier. Eşti vie, faci struguri, atunci – ca şi acum – de ce suntem singuri? Propoziţii. Revin la tine, mă voi feri să ajung iar sub mărul sub care se topeşte gheţarul. E bine să dăm cu zarul? Ce bale dulci pe pulpe dulci ieşind din încăpere. Ce harnic e semnul gri. Hai, că şi mâine e o zi. Întorc foaia, se luminează odaia. Jos în planetariu se-aud fluierăturile poliţiştilor comunitari. Pe noi ne-a ferit Dumnezeu de suferinţă şi alergătură. Mai dau eu o tură, mă mai loveşti tu peste gură şi ziua creşte vânătă şi doldora de oţetari” (Dragă). E de amintit aici, în sensul ontologiei declinului cu care se ocupă în general poezia, de teribila constatare a lui Tolstoi, din jurnal, la senectute, după ce îşi scrisese demult cărţile mari, că e fatalmente posibil ca universul lucrurilor netrăite să invadeze spaţiul lucrurilor trăite, ca neantul celor netrăite să ducă în “inexistent” orice orizont al vieţii: “Ştergeam praful prin cameră şi, făcîndu-i înconjurul, m-am apropiat de divan, fără să-mi pot aminti dacă l-am şters de praf sau nu. Întrucît e vorba de nişte mişcări uzuale şi inconştiente, simţeam că-mi va fi imposibil să-mi amintesc. Aşadar, dacă l-am şters de praf şi am uitat, adică am acţionat inconştient, este ca şi cum nici nu ar fi fost …” (Lev Tolstoi, Jurnal, 28 februarie, 1897). 
          Poate că altădată abstractismul ar fi fost mult mai tentant pentru Ioan Moldovan, probele sînt în volumele mai vechi (“Celălalt peşte”, să zicem), de data aceasta poetul caută materia palpabilă a realităţii (sau irealităţii), chiar cu riscul asumat de a cădea într-un sentimentalism excesiv (căci ce ar fi poezia fără excesivitate?), dar care repersonalizează, practic, poezia: “S-au oprit clopotele la catedrală, e iarnă ca pe vremuri. Ajungem seara în staţiune, îi lăsăm pe ceilalţi să se aşeze, nici nu i-am prea băgat în seamă. Pornesc de unul singur să văd împrejurimile. Consum în trecere o scurtă poveste amoroasă cu adolescenta. Acum i-am uitat chipul, statura, i-am uitat făptura. Mai ţin minte doar dorinţa de-a ne da de-a dura prin jocurile ei senzuale. Şi faptul că i-am spus răspicat: Uşurel, fetiţo, uşurel! oprind finalul dorit de ea. Apoi e seară din nou, e noapte din nou şi încă rătăcesc căutând locul de unde-am plecat. Şi aşa am ajuns într-un mare oraş – o fi Viena, mai ştii? – oricum, eram doar în periferii şi uite văd în depărtare dincolo de o râpă luminile nocturne. Suntem mulţi, foarte mulţi, urcăm aiurea dintr-un autobuz în alt autobuz, tăcuţi şi nu mai ajungem şi simt o disperare de ce-o să le spunem celorlalţi şi mai ales, ţie, dragă, cum de-am lipsit atât” (scurtă proză).
          Realitatea e prezentă în forma cea mai crudă, sînt îngroşate contrastele, sînt puse în mişcare automatismele grotescului pînă ce avem secvenţe din comedia (continuă a) cotidianului: “Nu vom muri toţi într-o zi dar într-o zi toţi vom/ Muri/ E unul dintre bancurile de netoţi/ Pe care din când în când le recit./ O, Tomaso Albinoni, iar s-a ivit o după-amiază a/ unui cer mai gri/ Decât e blana pe coioţi./ Pe când moartea (pardon!) îşi vede de treabă, ea/ fiind o fiinţă de treabă/ Având cordon negru sau centură de aceeaşi/ culoare (?)/ Muzicală. Gingaşă. Nesimţitoare. Fără mânie şi/ ură./ Nici nu întreabă, nici nu răspunde sub înşelătorul/ tuturor soare./ Ce frumuseţe, câtă groază, ce langoare!” (joi de aprilie); sau re-developăm spectacolul de la televizor, sunet, imagine plus straturile impurificate ale subliminalului: “E-un zgomot de sfârşit de leat şi de mileniu/ Politica şi întinsele ei proprietăţi/ Economia lipsită de orice tandreţe/ Socialul şi nesfârşitele lui vocalize/ Ba chiar şi războiul/ Fac atmosferă de lucru la noi şi aiurea/ Între aceste arme să fi tăcut muzele? Da de unde!/ Se scrie în draci şi în îngeri/ Ziua se scrie. Noaptea se scrie, dimineaţa se scrie iar/ Măcar poezia se umflă tot dând din gură/ Văd poeţi câtă frunză şi câtă iarbă/ Unii pleacă, alţii stau, alţii vin, toţi se află în/ Treabă/ Lirele zdrăngăne în chip şi în fel/ Uite şi reclama scăderii preţului la Ariel” (editorial).
          Ioan Moldovan mînuieşte aluzia cu nonşalanţă, face să coexiste cotidianul umil cu măreţia gîndului, chemînd în textul său, simbolic, o umanitate în stare să devină furnizor perpetuu de complicităţi textuale: “Uite-uite-i cum deschid capacul pubelei ca şi cum/ ar pregăti pentru concert/ Un straniu pian plin de gunoaie/ Or, eu n-am treabă, hrănesc porumbei/ Într-o bună zi mă vor primi între ei pe pervaz şi/ de-acolo prin aer/ Într-un zbor firesc şi definitive/ Voi părăsi şi această singură odaie/ Eliberat ca lumea de lenea de-a fi treaz/ Voi cădea direct în duminică – o zi aşezată, o zi cu/ penajul oliv/ Unde frate poţi fi doar cu nefăcutele/ Deocamdată doar nervii îmi ies din trup cu/  gheare roşii şi mov/ Mă învârtesc pe loc sătul de grăunţe domestic/ Şi greu de aerul criptografic al Tabelului/ Marmeladov” (cloşarzii de după-amiază).
          O serie de enunţuri apodictice ţine cititorul în suspans, în aşteptarea unei dezvăluiri care să schimbe lumea, ori a unei lovituri de teatru, deşi, finalmente, nu se întîmplă nimic decît poezia, care se topeşte în derizoriul care e, de fapt, drojdia colcăitoare, plină de promisiuni a vieţii. Trăirile omului sunt (după T. S. Eliot din eseul celebru “Poeţii metafizici”), în genere, haotice, neregulate, fragmentare. În schimb, poetul comprimă, „amalgamează tot timpul experiențe disparate”, acestea ajungînd mereu să alcătuiască, în spiritul său, „întreguri noi”: “tot felul de formalităţi până să intru în casă întâmplător azi s-au adunat toate femeile Tribului în Baie era mama lor şi eternele ciuperci vreun corb vreo coţofană ce mai contează prea multa cerneală doar ne întinează idealurile p’ormă mereu femeia drumului greu apoi femeia cimpoi la un moment dat femeia care s-ar fi dat în fine femeia cu botinele cele mai fine dar cu gleznele cele mai groase se termina totul Deparazitorii îşi făceau treaba că au mai fost altele degeaba eu abuzez acum doar de semnul exclamării e de-abia o seară mai înaintată şi numai femeia interioară se-ntoarce iarăşi şi iarăşi spre altădată uite acum am un e cât poate el fi de miraculos e cel sub care mâlul face minuni ajutându-ne oarecum să ne vedem de drum un drum înnoptat cu deasupra o lună şi noi ne visăm destrăbălaţi nu neapărat împreună când mă întorc să văd e prăpăd speranţele ăsta e un cuvânt cât un tractor nu ne mai caută se rezolvă hai în camionul plin cu căcădere astea sunt fructe meschine cu un fel de părere de rău părul vărului meu miroase a lânced va muri cum fratele lui va muri într-o cisternă ai uşă uşă cum te zbaţi în canaturi abia mai sunt câteva paturi în care ne-am zbuciumat o să ni le amintim vreodat’ eşti tu acolo şi eşti aşa cum te ştiu mai sunt eu viu pentru tine cine ştie cine”  (locu-i-tor)
          Umorul (căci e prezent şi umorul, în forme decantate, subtile!) e din categoria mucalit – descriptivă, relativa stabilitate a existenţei individului este dislocată din liniştea ei de accidente lingvistice care nu lasă nici măcar sintaxa poetică să se coaguleze în formule prestabilite: “Ce mai am eu să-mi demonstrez nu mai/ interesează pe nimeni. E o/ Chestiune de alcov. Doar că la uşă/ Aşteaptă cei care s-au săturat de mine/ Vor să se asigure că Avantajele Insomniei sunt/ definitiv încheiate/ Că n-o să mai particip la jocurile de cuvinte, că/ N-o să mai râd la mese lungite până spre/ dimineaţă, că/ N-o să mai vorbesc decât da-da ori nu-nu/ Ce este da, ce este nu în propria-mi viaţă, le strig/ Iar ei toţi: Închide! Închide! E frig şi ochiul tău/ ne-ngheaţă.”   (lumina abia caldă de septembrie).
          Poezia lui Ioan Moldovan nu are de a face, nici în această carte dar nici în decursul parcursului său liric, de la debut încoace, cu teoria şi experimentul formal, textul are o claritate aspră, o claritate impură: “Dacă pun limba pe stil, nu mai rămâne argint pe ape/ Dacă văd semnele, nu aud ploaia/ Dacă văd porumbelul-tată printre pantofi vechi,/ nu găsesc prizele stricate/ Dacă ruginesc cuiele-n uşă, orfanii mei se feresc/ de realitate/ Spăl recipiente/ Fără ruşine deschid sacoşele roşii/ Dar aurul, aurul nu l-am găsit”  (duminică de iulie).
          Volumul “Timpuri crimordiale”, care cultivă o (post-) modernitate calmă, înţeleaptă, ardelenească, e unul de referinţă pentru această perioadă a poeziei române, în care promisiunile sînt mult prea multe faţă de cărţile care să conteze cu adevărat.

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 6 aprilie 2015

Citit 2535 ori

Comments

  • aag

    multumesc, draga vasile gogea, dar ce parere ai despre cartea lui aurel pantea? cred ca e pe principiul ... pantea rhei!

    aag Marți, Aprilie 14, 2015 Link la comentariu
  • Vasile Gogea

    Excelentă introducere în ontopoietica lui Ioan Moldovan!

    Vasile Gogea Luni, Aprilie 13, 2015 Link la comentariu
  • aag

    @DAD. Draga DAD, pacat ca nu scrii poezie, ca te-as fi prins, surprins cu o cronica. Dar de la toamna voi scrie despre o carte de proza pe luna, asa ca nu scapi ...!

    aag Marți, Aprilie 07, 2015 Link la comentariu
  • aag

    Textul va apărea în revista ARGEŞ, numărul din mai 2015

    aag Marți, Aprilie 07, 2015 Link la comentariu
  • Alexandru Sfarlea

    Am citit cronica. Cred că e cea mai completă, densă şi excelent structurată, din câte s-au scris despre această reprezentativă carte ontopoetică.

    Alexandru Sfarlea Luni, Aprilie 06, 2015 Link la comentariu
  • DAD

    Foarte bun volumul lui Moldovan (l-am citit de doua ori), foarte buna cronica. Asa trebuie sa fie o cronica. Chiar si cine citeste doar cronica, isi face o idee de o "claritate aspra" despre volum.

    DAD Luni, Aprilie 06, 2015 Link la comentariu

Lasă un comentariu